-Sorina, cum e să-ți joci viața pe scenă?

Un cer și un zbor. Un om și o viață. O scenă și un actor. Așa ne naștem toți. Toți cu niște nori în noi și cu alți nori deasupra noastră. De obicei, doar nașterea e lentă, apoi totul se transformă într-o goană. Creștem în grabă, dormim în grabă, ne hrănim în grabă, iubim în grabă, trăim în grabă. Când ne oprim? Să tăcem, să simțim, să gustăm… Cum sună acasă? Ce miros are fericirea? Cum se înalță un pui de rândunică?  Când ne oprim să ne căutăm, să ne găsim? Să găsim esența și s-o luam cu noi, toată, întreagă, nu doar frânturi…

SORINA

La doar 20 de ani, Sorina Melean s-a găsit așa cum mulți nu reușesc într-o viață. S-a găsit prin teatru, prin pasiunea cu care vorbește despre cum e să fii actor, prin înflăcărarea care o cuprinde pe scenă și nu-i mai dă drumul. O tânără studentă în anul III la Actorie la Universitatea de Arte din Târgu Mureș își începe povestea cu o dorință. O dorință din copilărie, care și-a înfipt atât de bine rădăcinile în ea, încât și-au luat zborul împreună.

„Îmi doresc ca Sorina să rămână cu toată bucuria și pasiunea de acum. Sper din tot sufletul meu ca Sorina din viitor să se bucure în continuare de teatru, să-i găsească încă magia, pentru că eu fac teatru ca să dau. Eu nu vreau nimic înapoi. Dau, ca lumea să simtă. Monodrama m-a făcut să-mi dau seama de ce voiam teatru și de ce vreau în continuare. Toată dorința vine din copilărie și mi-am dat seama că viața în sine poate fi foarte ușoară dacă alegi să-ți asculți interiorul. Eu din asta mă hrănesc, asta cere sufletul meu. Am ales asta pentru sufletul meu, pentru că orice altă meserie aș alege, sufletește aș fi distrusă”, a punctat Sorina Melean.

Personaj sau real life?

„ Tu ca om, ca actor, trebuie să fii capabil să intri în pielea personajului, să devii personajul. Poate tu în viața ta nu ai avut parte de crimă, de omor, de viol, whatever și totuși tu trebuie să găsești în interiorul tău momente sau evenimente care să te facă sa poți simți lucrurile astea. Mai greu e dacă tu ca om nu ai avut parte de lucruri mai negre în viața ta, dacă ai avut cea mai perfectă viață pentru că momentul în care dai de ele, lucrurile astea te pot distruge complet… Începe o luptă cu tine, pentru că tu trebuie să le simți… Am și eu traumele mele din trecut, unele care și-au lăsat o amprentă mai puternică, altele pe care le-am uitat deja și totuși momentul în care omul și sufletul lui se întâlnește cu personajul, doare și te macină. După, tu trebuie să găsești cumva ancora ta, să ajungi din nou tu, să te întorci la tine. Trebuie să ieși din personaj și sa devii iar tu, dar cum o faci fără să nu rămâi cu traume, cu un gol? Trecea asta de la personaj la tine este chiar foarte dificilă dacă reușești să interiorizezi tot și sa simți cu adevărat interiorul personajului”, povestește studenta la actorie.

Cum ajungi să te pierzi?

Uneori există lupte între interior și exterior, între cel de acum și cel de apoi. Sorina a trecut și ea prin lupte. Și le-a dus până la capăt…

„Adică ajunsesem în punctul în care mergeam la facultate pentru că eu m-am înscris la facultatea aia pentru că eu le-am zis alor mei că pot și vreau, dar nu mi-am dat seama că eu chiar îm pierdusem bucuria. Adică nu mai mergeam de plăcere și nu mai mergeam pentru că eu chiar îmi doream să fiu acolo. Acesta a fost visul meu, de când eram mică, să ajung actriță. Și indiferent de ce venea din exterior, că „n-o să poți”, că „ești o penibilă”, că „ești proastă”, pe mine nu mă interesa, eu tot aia voiam. Dar chestia aia s-a dus la un moment dat și nu mi-am dat seama că s-a dus, chiar credeam că încă e acolo. Adică dorința niciodată nu s-a stins, dar eu ca om, eu m-am pierdut destul de tare”, povestește războinica de dorințe.

O monodramă.

Sorina a urcat treptat spre regăsire. În tot acest proces al ei, a jucat un rol important Adi(Pop Irimie Pompei), alături de care a dat naștere unui spectacol al exploziilor de stări și trăiri care se pot găsi într-un om, care se găsesc în Sorina.

„Tot conceptul monodramei a plecat de la mine. Eu îmi doream foarte tare sa joc intr-un spectacol care i se adresa publicului adult de data aceasta, deoarece experimentasem și spectacole de teatru pentru copii și voiam și altceva. Îmi făcusem o listă cu 10 frici, cele mai mari frici ale mele, de la care a pornit toată monodrama. Inițial trebuiau să fie zece personaje, doar că ulterior ne-am dat seama că dacă le facem pe toate zece, n-am fi putut să le aprofundăm pe toate la fel. Așa că a ales Adi trei personaje și cumva am încercat să mergem de la sublim la grotesc. Și-a dorit foarte tare să-mi dau eu seama de capacitățile mele, de ce pot să fac, cum pot să fac, unde mi-e mai greu, unde mi-e mai ușor. Psihic vorbind, mi-a fost mai ușor pentru că Adi are la bază facultatea de psihologie. El ca regizor lucrează mult la psihicul actorului înainte să-l bage în scenă. Dar la început mi-a fost foarte greu să rezist. M-am luptat cu mine să trec dincolo de limitele pe care eu mi le-am impus inconștient. ”, spune Sorina.

„La finalul zilei, toți suntem la fel…”

 „Mi-a fost foarte frică la primele repetiții pe care le-am avut. Textul n-a fost niciodată învățat pe de rost. Erau niște puncte, eu le ziceam mereu cum simțeam, ce simțeam. Dar la început îmi era foarte greu să rezist. Lucrând două luni de zile la spectacol, textul meu de „Eu, Sorina” s-a modificat involuntar și inconștient. Dar acum după atâta timp, Sorina a crescut foarte foarte mult și s-a împăcat foarte tare cu ea. Și înainte eram cumva împăcată și aveam impresia că totul e ok pe interior, că m-am împăcat cu toate traumele mele, dar nu era chiar așa. Lucrând foarte mult și fiind pusă în situații mult mai dificile, mi-am dat seama că lucrurile astea m-au făcut pe mine om, adică eu n-aș fi fost așa dacă nu treceam prin toate câte am trecut. Mesajul monodramei e că la finalul zilei toți suntem la fel, suntem suflete. Și dacă pe mine mă doare înseamnă că și pe tine te doare. Și dacă eu nu te rănesc pe tine, nu o face nici tu, pentru că eu te văd cu adevărat. Așa că uite-te și tu la mine. Spectacolul în sine nu a fost făcut pentru public și asta ne doream foarte tare să înțeleagă toată lumea că nu era genul de spectacol pe care îl faci să prindă la public. E arta mea. Nu e ceva clasic, nu e ceva convențional. Multă lume nu o să-l accepte, o să-l judece, dar pe mine nu mă interesează, pentru că e arta mea, așa am ales să o exprim”, a explicat Sorina.

Deci… Când ne oprim și noi? Să ne amintim ce ne face fericiți sau triști, să ne îmbrățișăm sufletul cu defecte cu tot, să inspirăm și să înflorim. Să înflorim cum a înflorit Sorina. În scenă și în viața reală. Când?

Alina MĂRGINEAN