Prof. Mihai Nașca despre colindatul la fereșci

22 decembrie 2022

Răspândite şi spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, cele mai îndrăgite obiceiuri calendaristice rămân cele legate de Nașterea Domnului. În această perioadă timpul are alt sens, fiind marcat de o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice din vremuri demult apuse, dar regăsite, surprinzător, în contemporaneitate. Și asta datorită acelor oameni care reușesc să transmită tinerei generaţii inestimabilul tezaur popular, o fărâmă din satul românesc și din tot cea înseamnă Acasă. Prof. Cornel Banu s-a îngrijit de culegerea și transcrierea multor obiceiuri din comuna Sânpetru de Câmpie, împreună cu prof. ing. Mihai Nașca, care ne-a și dezvăluit câteva detalii într-un scurt interviu.

În seara de 24 decembrie, feciorii şi fetele de pretutindeni pornesc la colindat. Ce obiceiuri au avut tinerii din comuna Sânpetru de Câmpie și ce s-a mai păstrat, prof. Mihai Nașca?

În postul Crăciunului la o anumită gazdă care era mai îngăduitoare se organizau şezători, se adunau 15-20 fete, femei şi feciori. Pe uliţe se formau grupe de tineri şi începeau de la casa unde era organizată şezătoarea, trecând pe la fiecare din grup. Se primeau daruri, iar cei invitaţi în casă era obligatoriu să mai colinde una – două colinde. Dacă la casa unde erau colindători soseau şi muzicanţi se încingea un adevărat joc la care participau şi sătenii. La casele cu fete de măritat se colinda “Pe dealul cu stânjenei”. La ivitul zorilor se colinda colindele “Sculaţi, sculaţi boieri mari”, “Ziurel ge ziuă”, “Zori, zori, dalbe surori”. Exista şi practica cântării antifonice. La o fereastră cântau băieţii, iar la cea de-a doua, fetele. Acest dialog continua până când se termina colinda, realizându-se astfel o colindare pe două voci și la două ferestre (fereșci).

Povestește-ne despre obiceiurile colindatului oamenilor maturi şi bătrâni.

Însuraţii de la 22-25 până la 50-55 de ani mergeau şi merg şi acum la colindat, dar nu în tot satul, ci numai la vecini, rudenii ori prieteni. Nu se colindă mai mult de cinci – şase familii în aceeaşi zi. Dacă locuiesc în apropierea preotului prima casă pe care o colindă este Casa Parohială. Adulții, ca şi tinerii nu se adresează cu apelativul amintit (Bună seara lui Crăciun! Colindăm?) ci încep direct colinda la sfârşitul căreia unul din grup spune “Amin jupâne gazdă de la noi…”, zicând şi numărul celor care au colindat, în acest fel gazda putând să îşi dea seama despre numărul celor care îi colindă, câte pahare să pregătească cu vin.

În trecut, “mulţumitele” erau adevărate poeme, prin care se aduceau elogii pământului roditor şi celor care îl lucrau, presărate pe alocuri cu elemente satirice. Repertoriul vechi era cu mult mai bogat şi de o mai mare diversitate tematică şi melodică. Se cântau colinde cu caracter satirico – moralizator, la cei cu “hibă” se colinda “În grădina lui Ion”, iar altora cu o anumită “hibă”, “Tăt umblă Petrea prin Rai”.

În gospodăriile unde erau femei bătrâne se cânta “Haida Lină, haida Lină”. “Io o şciu gi la moşu meu aşa că are o vecime de 150 -200 de aii” ne-a spus Vinţeler Petru a lui Pantelimon, 85 de ani.

Repertoriul mai cuprindea: “Astăzi cerul s-a deschis”, “La sfârşitul lumii”, “S-o tufă ge tisă verge”, “Fost-a nouă năvodaşi”, “Mă luăi, luăi”, “Fost-a tri păcurărei”, “Zori, zori, zori, dalbe surori”.

În ceea ce privesc tradițiile romilor, este adevărat că numai femeile merg la colindat?

Da, se adunau într-un grup mai mare, gașca, compusă din 7 până la 12 femei de vârste apropiate care știau să cânte ( „care nu şciu să cânce ne strâcă” – Michi Mori 60 de ani). Colindele se învățau la o anumită casă, cu 2-3 săptămâni înainte de Crăciun, la Maria lui Sciopu, unde repetau 7-8 colinde. Pentru ca atmosfera să fie mai veselă, fiecare “potolea” ceva bănuţi şi cumpărau băutură. Una din ţigănci care cânta mai bine, stabilea pe unde vor merge cu colindatul şi de unde vor începe. În Sânpetru de Câmpie fiind mai mulți ţigani, se organizau mai multe găşti de colindătoare, fiecare urmând același traseu, până spre miezul nopţii, când se retrăgeau la casele lor și continuau colindatul pe la ţigani. Ajunse în fața ușii gospodarului se adresau cu aceeași expresie ca şi ceilalți colindători. La sfârșitul colindei sunt poftite în casă unde mai spun una două colinde, la cererea gazdei sau după cum le este placul. În acest caz omenia este mai mare. Înainte de 1950 fiecare țigancă primea un colac mai mare, iar gazdele mai mari ofereau carne și cârnați de porc.

Astăzi colindă numai la câţiva gospodari: primar, preot, secretar, profesor de muzică, bufetari, la cei cu diverse magazine şi la alte câteva familii unde există bărbaţi, care le primeau şi în alte timpuri. În zilele noastre nu se mai oferă decât rar colaci, iar carnea şi cârnaţul rămân de domeniul trecutului. Primesc în schimb ţuică pe care nu o beau, o pun într-o glăjuţă , cozonacul şi prăjitura primite sunt puse în plasă. Unele familii oferă şi ţigăncilor şi bani. O ţigancă bătrână îmi povestea: “Noi nu venim la colindat că nu avem ce ne trebe, vinim că aşa îi obişeiul”!

Ce regăsim în repertoriul lor?

Repertoriul este apropiat de cel al românilor, dar cum bine remarca o săteancă, “colindele ţiganilor sunt mai tărăgănate şi au mai mulce înflorituri”. Nu poate fi totuşi un răspuns real. La origini acestea au fost probabil colinde româneşti, preluate de această etnie, cu reale calităţi muzicale, cu melodiile modificate după propriile simţăminte şi rămase din tată în fiu în repertoriul lor. Într-adevăr melodiile cuprind mai multe melisme (“La masa rotundă”, “Aseară pe-n serate”, “Era o seară liniştită” sau “Coborât-o, coborât”). După miezul nopţii, rromii se colindă între ei. Când se întâlneau cu muzicanţii, începea un joc specific ţigănesc, numit “cingherita”. Spre ziuă se retrăgeau la casele lor, urmând ca în viitoarea seară să colinde pe la ceilalţi ţigani din gaşcă, pe unde nu au mai ajuns în prima seară.

Ce este Căntălitul?

Căntălitul reprezintă o formă a colindatului instrumental fiind practicată de muzicanți. Trupa era formată din primaş, cantaş, gordonaş, şi un“cal”, adică o persoană care aduna darurile și le căra în spate. Muzicanții începeau căntălitul în seara de Ajun și continuau și-n prima zi de Crăciun până la amiază. Muzicanții erau primiți aproape în toate casele. În primul rând mijloacele media lipseau cu desăvârșire din casele oamenilor, singura modalitate de a se destinde după o săptămână grea de muncă, era jocul duminical, organizat în fiecare sat al comunei. Apoi se știe că în trecut oamenii țineau mai mult de anumite obiceiuri. În postul Crăciunului nu aveau voie să cânte cântece de voie bună, sau să joace. De aceea apropiații ceterașilor, după șase săptămâni de post, era un adevărat “eveniment artistic”. “ Astăzi nu mai suncem primiţi ca şâ-n trecut. Amu tăt omu’ are radio, televizor, combine, aşa că nu mai au nevoie de noi.” (Varga Domokus “cu pată”, 53 de ani). În prezent, această practică este mai rară, pentru că muzicanţii “au trecut în lumea umbrelor”. De obicei, la astfel de întâlniri participă doi muzicanţi: vioară şi acordeon, plata constând în bani și bineînțeles nelipsita băutură şi cozonac.

Când se încheia colindatul?

Colindatul propriu – zis se încheie în dimineaţa zilei de 25 decembrie, respectiv ziua Crăciunului. Înaintea primului Război Mondial se colinda până la Bobotează. După primul război “s-a schimbat lumea”, afirma un bătrân al satului. Atunci, ca şi acum adevărata paradă a colindelor o constituia Ajunul Crăciunului. Colindele care răsunau peste satele comunei în 25, 26, 27 decembrie nu mai aveau rezonanța şi farmecul celor din Ajun. Nu există o colindă specială pentru încheierea colindatului, se cântă orice colind din repertoriul grupului.