Încheierea colindatului

Obiceiuri din Sânpetru de Câmpie culese și transcrise de prof. Cornel Banu și prof. ing Mihai Nașca într-o posibilă viitoare carte.

Colindatul propriu – zis se încheie în dimineaţa zilei de 25 decembrie, respectiv ziua Crăciunului. Înaintea primului Război Mondial se colinda până la Bobotează. După primul război “s-a schimbat lumea”, afirma un bătrân al satului. Atunci, ca şi acum adevărata paradă a colindelor o constituia Ajunul Crăciunului. Colindele care răsunau peste satele comunei  în 25, 26, 27 decembrie  nu mai aveau rezonanța şi farmecul celor din Ajun. Nu există o colindă specială pentru încheierea colindatului. Se cântă orice colind din repertoriul grupului.

         Pentru a se marca încheierea colindatului, în toate satele comunei Sînpetru de Câmpie se organiza “Ospăţul sau Jocul Crăciunului”. Prima zi a Crăciunului era destinată mersului la biserică şi odihnei. A doua zi începea “ospăţul” care era pregătit de conducătorii jocului, numiţi “chizeşi”, în număr de patru. Chizeşii stabileau “cemătorii”, care treceau pe la fiecare gospodărie unde existau fetiţe botezate, fără a consta vârsta acestora. În cazul în care cemătorii nu intrau la o casă unde existau fete, gazda respectivă avea dreptul să reclame faptul la primărie, iar acei feciori puteau fi amendaţi. Ne poftirea la acest joc era considerată o jignire la adresa familiei respective. De regulă, erau atâţia cemători câte uliţe mari avea satul. Dacă aceştia aveau pretenţii la o anumită parte de sat se ajungea la o licitaţie, câştigând cel care dădea mai mult.

         Tot chizeşii angajau muzicanţii şi stabileau casa unde se va desfăşura jocul. Băutura necesară petrecerii era luată “în credinţă”, adică cu plata mai târziu, de la făgădăul sătesc.

         În 26 decembrie, pe la orele 7.30 – 8.00, cemătorii în număr de doi începeau chematul la joc, pe uliţa de care răspundeau. Aceştia erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, iar pe şapcă aveau flori de muşcată. Purtau “bóce cu pecele”, iar alţii purtau “pecelele”  pe reverul “huioşului”. Ajungând la casa unde erau fete, rosteau următoarea “cemătură” :

         “Noi feciorii din comună,

         Am făcut o voie bună

         Ş-am pornit-o pe vâlcele

         Să culegem floricele.

         Şi am venit şi la dumneavoastră

         Că şcim bine şi mai bine

C-aveţi o floricică,

De cinste şi omenie

Ca Dumnezeu să v-o ţie.

Şi dacă binevoiţi,

S-o îngăduiţi,

La un pahar ge beutură

La mai multă voie bună,

Cu feciorii noştri de – a-mpreună

La casa lui Ienoaie”.

De obicei, casa unde se desfăşura jocul era aceiaşi, ani în şir. Cemătorii erau apoi poftiţi la masă, unde gazda le oferea  băutură şi mâncare, mulţumindu-le că i-au poftit şi pe dânşii la “Jocul Crăciunului”. Ceremonialul acesta se repeta la fiecare casă unde erau fete.

În jurul amiezii, fetele de 14-15 ani, care ştiau să joace, aduceau cinstea la casa jocului, constând în pancove, scoruşe, cozonac, carne şi cârnaţi aşezate toate într-o straiţă sau coşarcă de mână acoperită cu merindare. Îmbrăcămintea fetelor era alcătuită din: rocie de lână, ţesută în vrâste, huioş sur, papuci ori cizme, iar feciorii purtau ceoareci albi, huioş negru din pănură de casă, iar în picioare purtau bocanci sau cizme.

Cinstea era dată în primire “colcerilor”, care o depuneau în cămara jocului. Tot aici era şi băutura de care răspundeau colcerii. La acest ospăţ, pe lângă fete şi băieţi participau şi însuraţii de până la 60 de ani.

Desfăşurarea ospăţului

După ce se prezentau la casa jocului fetele, feciorii şi cei însuraţi, aceştia se aşezau la masă şi erau serviţi cu mâncare şi băutură din cămara jocului. Băutura care se consuma la această masă era plătită de feciori, iar cine dorea să consume în plus plătea din “jăb” . La masă se cânta, se chiuia era o atmosferă de bucurie şi veselie totală. Mesele şi laviţele erau adunate şi apoi începea jocul. Întrucât camerele erau mici, jucau pe rând câte trei patru perechi, până când fiecare ajungea la joc. Între reprizele de joc se mai horea, glumea şi se ospătau cu ţuică şi vin. Înainte de miezul nopţii se servea masa mare, la care luau parte şi însuraţii o parte dintre aceştia având fetele în joc. În jurul orei trei, fiecare mergea la casa lui, pentru a se odihni, urmând a se întâlni a treia zi de Crăciun, pe la orele 16 – 17, după isprăvit.

Acest “ceremonial” – joc, cântec, chiuituri, masă se repeta până în zorii celei de-a patra zi de Crăciun, când “se spărgea cămara” adică se consuma tot ce a fost adunat pentru acest ospăţ. A patra zi de dimineaţă, fetele şi feciorii, în frunte cu chizeşii şi colcerii, care duceau pe braţe butoiul gol se îndreptau spre făgădăul sătesc, pentru a plăti băutura. Aici omeneau fetele şi se petreceau câteva ore toţi tinerii, fără însuraţi.

Care erau modalităţile de plată ale gazdei şi muzicanţilor? Gazda, care a găzduit jocul avea pretenţia ca feciorii să îl ajute la coasă şi prăşit – căpălit pe tot anul, iar fetele să îi văruiască  casa. Taraful format din una-două viori o contră şi o gordoană  erau plătite de către chizeşi. De fapt muzicanţii erau angajaţi pe un an întreg cu excepţia Postului Crăciunului şi a Câşlegilor Mari. Se aduna de la fiecare jucăuş o sumă de bani, iar fetele asigurau în fiecare duminică, prin rotaţie, amiaza muzicanţilor.

Ani la rând în satul Sînpetru de Câmpie, jocul era organizat la Ienoaie, sau la Toader a lui Tolceriu, la Bîrlibaş în casa lui Ioan Laurenţiu a lui Levădariu, iar pe Vale, în casa lui Ioan Şuteu.

Această frumoasă tradiţie a dispărut în jurul anului 1960. Se organizau apoi în cadrul Căminului Cultural, “seri distractive”, dar acestea nu pot fi categorisite ca joc sau bal ci un amalgam care nu are nimic în comun cu jocul şi cântecul popular. “Ospăţul Crăciunului” rămâne ca o adevărată sărbătoare a cântecului, jocului şi portului popular. Era într-adevăr un mijloc simplu şi eficient pentru transmiterea datinilor, bunilor şi străbunilor noştri.