INTERVIU cu alpinista Alina Petică despre o experiență unică, care merită încercată o dată în viață

Puternică și motivată, Alina Sorana Petică a demonstrat că alpinismul poate fi o sursă de libertate și autodeterminare pentru femei, este un sport care dezvoltă multe abilități transferabile și în alte aspecte ale vieții, care îți testează cu adevărat limitele fizice și mentale. În luna octombrie a anului trecut a realizat ascensiunea pe vârful Island peak, la 6.189 m, în munții Himalaya. După toată călătoria în Nepal, s-a întors acasă cu un bagaj plin cu amintiri și cu o adevărată experiență de viață, a descoperit oameni minunați, locuri autentice, poteci neumblate, peisaje spectaculoase, a ajuns la Everest Base Camp și a stat la baza celui mai înalt vârf al planetei. Dar, cel mai important, s-a redescoperit pe sine, cu fiecare pas, după cum ne povestește într-un scurt interviu.

Pentru început, să ne spui, te rog, câteva cuvinte despre tine.

Sunt pasionată de natură de mic copil, am absolvit Facultatea de Geografia Mediului la Universitatea București și Facultatea de Marketing la ASE București, am lucrat că specialist de marketing și am continuat să călătoresc până când pasiunea pentru călătorii s-a transformat într-un stil de viață. Și pentru că iubesc să împărtășesc dragostea pentru toate locurile frumoase în care am ajuns, cu oamenii din jurul meu, am decis să îmi duc pasiunea la nivelul următor, și să urmez cursurile unei școli de ghizi. M-am atestat ca ghid național în 2020, și astfel pot organiza grupuri turistice, dincolo de grupul de prieteni, atât în țară, cât și în străinătate.

Când și în ce context s-a născut dragostea pe care o simțiți față de munte?

Dragostea pentru munte s-a născut de mic copil, când am urcat prima dată cu părinții în munții Ceahlău, pe vârful Toaca. Mi-au plăcut întotdeauna provocările, am fost fascinată de peisajele deosebite, de natură, și tot ce se ascunde în adâncurile ei, mi-a plăcut ideea de a împărtăși momentele deosebite pe care ți le oferă o drumeție cu oameni care ajung să îți fie prieteni la finalul zilei. Muntele apropie oamenii și ii atrage doar pe aceia cu sufletul deschis către frumos. 

Ce a însemnat pentru tine această expediție, de la sfârșitul anului trecut, și care a fost cel mai provocator moment al ei?

Nepal a reprezentat o experiență completă. Cea mai mare provocare a fost să mă obișnuiesc cu altitudinea, cu starea de oboseală și greutatea cu care ne mișcam zilnic. Cu faptul că trebuie să îi acord timp corpului meu să se aclimatizeze la peste 4.000 m. Am petrecut două săptămâni la peste 4.000 m, în condiții care m-au scos din zona de confort. Casele lor nu sunt încălzite, mâncarea este slabă în proteine, efortul este triplu comparativ cu aportul de nutrienți, care lipsește cu desăvârșire.

Ai luat vreun suvenir de acolo?

Am luat mai multe, dar cele mai dragi îmi sunt steagurile tibetane de rugăciune, care vin în 5 culori și simbolizează cele 5 elemente esențiale vieții: albastru simbolizează cerul și încadrarea în spațiul temporal, alb simbolizează aerul și vântul, roșu reprezintă focul, verdele este apa, iar galben simbolizează pământul. Conform tradiției tibetane, cele 5 culori aduc echilibru, pace și armonie.

Ce caracteristici fizice și psihice trebuie să dețină un bun alpinist?

Pentru o ascensiune în Himalaya, este foarte important psihicul, mai mult poate decât fizicul. Dacă mintea are încredere, atunci corpul o ascultă. Pentru a ajunge la Everest Base Camp, chiar dacă este o drumeție ușoară, este necesară o bună condiție fizică, pentru că se parcurg aproximativ 130 km în 10-14 zile, depinde cum își organizează fiecare traseul. Eu am ales să fac un circuit mai complex, care să mă poarte pe la cele mai spectaculoase lacuri glaciare, apoi mi-am dorit să încerc și provocarea unui vârf de peste 6.000 m, și așa am ales Island peak. Nimeni nu m-a putut pregăti pentru ce aveam să întâlnesc acolo, nici pentru emoția întâlnirii cu vârfurile de peste 8.000 m din Himalaya, nici pentru dificultatea cu care corpul meu se mișca în fiecare zi. Simțeam că mor și renasc la fiecare pas. Și mi se tăia respirația, și la propriu și la figurat. Dar ce peisaje mi-au văzut ochii, și cu câtă energie m-am încărcat după fiecare hop important pe care îl depășeam, acestea sunt emoțiile care mi-au dat puterea să merg mai departe, tot mai sus, în fiecare zi.

Care sunt proiectele tale viitoare? Către ce alte visuri țintești?

Îmi doresc mult să mă întorc în Himalaya, să îi ajut pe cât mai mulți iubitori de munte să descopere frumusețea acestor locuri unice și să se redescopere pe ei înșiși. Știi, vorba aceea, afli atât de multe lucruri despre tine când îți este un pic mai greu, când ieși din zona de confort, mai multe decât ți-ai fi imaginat. Devii mai ambițios și îți dai seama că ești, într-adevăr, capabil, să muți munții. Este o energie incredibilă care te ajută să ai o minte sănătoasă și să renaști la viață. Am în plan și alte câteva vârfuri tehnice și mai impunătoare în Himalaya, dar costurile pentru o nouă expediție sunt extrem de mari, așa că timpul va decide exact când va fi momentul să încerc o nouă provocare. De asemenea, îmi doresc să mă întorc în toate locurile frumoase pe care le-am văzut și să împărtășesc experiențe minunate cu oamenii care își doresc să călătorească alături de mine. Destinațiile mele favorite sunt: Norvegia, Islanda, Patagonia, Maroc, Elveția și, bineînțeles, Nepal.

De ce crezi că nu prea sunt femei alpinist, în România cel puțin?

Mă bucur să văd, totuși, că există femei care practică alpinismul în România. Cred că avem nevoie de mai multe exemple de femei care au reușit să ajungă acolo unde altele doar visează, pentru a oferi încredere și celorlalte femei care încă nu știu de ce sunt capabile. În fiecare dintre noi zace o forță extrem de mare și depinde doar de noi să ne alegem mentorii potriviți, să avem încredere să ne urmăm pasiunea și să ne ascultăm chemarea. Este ireal sentimentul pe care îl trăiești odată ce ai realizat un lucru care părea imposibil (mă refer aici la ascensiunea la 6.189 m). Este ceva desprins dintr-o altă dimensiune. Parcă renaști, cu altă poftă de viață. Realizezi că nimic din ce ai trăit până atunci nu se ridică la intensitatea emoțiilor din acel moment. Te-ai trezit, dintr-o dată, și realizezi că ești viu. Și îți dorești să nu se sfârșească vreodată acest sentiment.