TEDx Cornişa: Melania Medeleanu despre curajul de a vorbi despre moarte

Melania Medeleanu are peste 20 de ani de experienţă în presă, a fost prezentatoare TV, are studii de psihologie, jurnalism şi logopedie. În prezent, susţine cursuri de public speaking, dicţie, este „Mama lui MagiCAp” şi fondator al Asociaţiei Zi de BINE.

„Într-o seară de vară, când cerul era plin de stele, am vrut să i le arăt fiului meu Radu care avea aproape patru ani, aşa că l-am chemat afară plină de entuziasm. Radu s-a uitat pe cer, a făcut ochii mari şi a început să urle: ce de oameni morţi!

Evident că am rămas perplexă pentru că nu înţelegeam ce vede el şi apoi mi-am adus aminte. Cu căteva luni în urmă, când pisica lui fusese călcată de o maşină a venit în discuţie subiectul morţii, inevitabil. Unde se duc oamenii când mor? A fost întrebarea care m-a prins pe nepregătite şi pentru că mi se părea că oricum e mult prea devreme ca să ai o astfel de conversaţie i-am turnat poezia clasică cu sufletul care se duce pe o stea. Şi uite cum de la poezie mutasem un cimitir pe cer. Tot ce am putu să fac în acele momente a fost să-l iau în braţe şi să-l ţin strâns, strâns, strâns şi să-i spun lucrul acela pe care orice om cred că ar trebui să-l audă măcar o dată în viaţă: te iubesc, te iubesc până la cer şi înapoi.”

„Nu ne învaţă nimeni să vorbim firesc despre un lucru atât de firesc.”

„De foarte devreme, cu cele mai bune intenţii, ocolim subiectul moarte. E elefantul din încăpere care devine vizibil când te calcă pe picioare şi chiar şchiopătezi, strângi din dinţi, dar nu vorbeşti despre asta. Câţi dintre voi aveţi în agenda telefonului numărul cuiva despre care ştiţi că nu va mai răspunde niciodată, dar totuşi nu puteţi să-l ştergeţi? Câţi dintre voi aveţi un prieten care a pierdut pe cineva drag dar nu-l sunaţi, nu pentru că îi sunteţi mai puţin prieteni, ci pentru că pur şi simplu nu ştiţi ce să-i spuneţi?

Nu ne învaţă nimeni să vorbim firesc despre un lucru atât de firesc şi de inevitabil şi acuma, sigur, cui îi arde de discuţii despre moarte când este atâta viaţă de trăit, dar nu e nevoie să purtăm această discuţie în fiecare zi. Nici măcar nu trebuie să dureze foarte mult, dar aş vrea să vă spun de ce mi se pare important să avem acest curaj măcar o dată în viaţă, să purtăm o discuţie vulnerabilă, autentică, poate dureroasă cu oamenii noştri dragi. O discuţie care poate să clarifice, care poate să aline, care poate chiar să salveze viaţa unui om.

Când părinţii mei m-au întrebat unde să-şi cumpere locul de veci, mai aproape de casa mea sau mai aproape de casa lor, evident că primul gând a fost: care e diagnosticul, nu? S-a dovedit că nu era niciun diagnostic şi asta m-a enervat. Pe bune?! Am atâta treabă şi acum trebuie să purtăm conversaţii despre lucrurile astea?! Zău! Trebuie să aleg cimitirul preferat? Nu vă mai spun despre discuţiile despre cruce, ce să scrie pe cruce, cu ce haine să se îmbrace…Nu a fost deloc ceea ce îmi doream să fie, dar părea că pentru ei e foarte important, aşa că am purtat această conversaţie şi apoi ei şi-au văzut de treaba lor.

Când mama prietenei mele a murit pe neaşteptate a început iureşul. Cimitir. În cimitirul ăsta nu se intră decât cu şpagă. Groapă, gropari, cruce, priveghi, acte, drumuri, drumuri, drumuri, când tot ce voia să facă era să mai stea puţin cu ea, încă puţin împreună.

Părinţii mei mi-au făcut un dar pe care eu nu am ştiut să-l primesc pentru care astăzi le sunt recunoscătoare. Când va veni vremea, tot iureşul acela mie îmi va fi puţin mai clar şi poate puţin mai simplu pentru că ei au făcut pentru mine poteca.”

„Putem avea sens şi după ultima clipă.”

„Undeva pe la 30, 35, 40 de ani apare tot mai des în conversaţii subiectul „sensul vieţii”. Cine sunt eu şi ce am făcut cu viaţa mea? Ce las în urmă? Şi sigur că e o întrebare care merită pusă şi la care să începem să ne răspundem încă din timpul vieţii prin ceea ce facem în plan personal sau profesional. Dar, eu cred că este o întrebare care merită pusă până în ultima clipă, ba chiar cred cu tărie că putem avea sens şi după ultima clipă.

Potrivit datelor la zi ale Registrului Naţional de Transplant 108 oameni au murit aşteptând o inimă. Peste 3000 de oameni sunt în acest moment pe lista de aşteptare pentru un rinichi. În România numărul donatorilor de organe este cu mult mai mic decât al celor pentru care un astfel de gest ar însemna salvarea vieţii, iar în legislaţia românească nu există acordul prezumat. Pentru donarea de organe e musai să mergi la notar şi să laşi cu limbă de moarte sau aparţinătorii tăi trebuie să-şi dea acordul. E cineva care a fost la notar? E neplăcut, e cu drumuri, în plus costă. Dar iată ce putem să facem fără să ne coste absolut nimic decât o conversaţie de câteva minute cu oamenii noştri dragi. De foarte multe ori în astfel de contexte ei nici măcar nu îşi pun problema donării de organe, nici măcar nu ştiu despre intenţia ta. Ce-ar fi să le spui. Până şi condamnaţilor la moarte li se respectă ultima dorinţă.

Voi putea continua să văd miracolul vieţii dacă îmi voi dărui privirea cuiva care are multă nevoie de ea. Voi putea continua să iubesc dacă inima mea reînvaţă să vibreze într-un alt trup. Voi putea în continuare să respir dacă plămânii mei vor ajunge la un om care poate să simtă din nou briza mării.”

„Rămâi la masa durerii”

„Într-o zi de mai patru vieţi au pierit într-un accident. Trei bunici şi o fetiţă. Cu sufletul zdrobit mama auzea în jurul ei constant: eşti tânără, o să faci alt copil, aşa a fost să fie, soarta. Timpul o să le vindece pe toate. Dar nu mai vorbi despre asta, îţi faci rău. Când tot ce-mi doream era să vorbesc despre ei pentru că simţeam că în felul acesta îi mai ţinem puţin, puţin în viaţă.

Nu ştim ce să spunem în faţa unei asemenea tragedii. De foarte ori spunem: sună-mă dacă ai nevoie de ceva, sunt aici în orice moment, sună-mă. Spunem asta pentru că nu ştim ce să zicem sau pentru că nu vrem să facem mai mult rău. Dar adevărul este că e doar o extragere din situaţie. Chiar sperăm să nu ne sune pentru că expunerea la durere, evident, doare. Dar dacă eşti prietenul cuiva care a pierdut pe cineva drag rămâi la masa durerii. Întreabă, ascultă dacă vezi că omul acela are nevoie să vorbească.

Dacă nu te descurci foarte bine cu cuvintele nu e nicio problemă, ai la îndemână fapte. Du ceva de mâncare, ceva cald, în contexte de genul acesta oamenii uită puri şi simplu să mănânce. Fă cumpărături pentru casă, scoate două ceasuri copii la plimbare cât să le dai răgaz părinţilor să mai respire puţin. Orice ar fi nu pleca, e deja foarte mult gol acolo, nu-l face şi mai larg decât e.”

„Cum putem pune moarte în viaţă?”

„Voi muri cu adevărat atunci când se va stinge şi ultimul om care poartă cu sine amintirea existenţei mele, atunci voi fi cu adevărat mort, când nu voi mai exista în memoria nimănui. Pe cei care s-au dus nu mai putem să-i aducem înapoi, dar putem totuşi să mai facem ceva, putem să le ţinem amintirea vie.

M-am întrebat tot timpul cum putem face asta. Cum putem pune în moarte viaţă? Aşa s-a născut Plantaţi în Amintire. În noiembrie 2022, pe 6000 de mp, la Lugoj, am plantat 100 de mesteceni, arborele vieţii. Oamenii care au pierdut pe cineva drag au putut să adopte un copac, iar fiecare copac are un cod QR pe care dacă îl scanezi te duce pe site-ul Plantaţi în Amintire unde vezi povestea omului pe care l-ai pierdut iar cei care l-au cunoscut pe acel om pot să comenteze şi să îmbrace şi mai mult amintirea acelui om. Bucureşti, Lugoj, Oradea, Constanţa, patru sute de copaci, patru sute de poveşti, patru sute de doruri până acum şi pentru că dorul nu are graniţe alte şi alte parcuri de acest fel se vor naşte în anii ce vin în toată ţara, iar în parcurile acestea vor fi copii care aleargă, vor fi tineri care se sărută, vor fi bătrâni care se vor odihni. Va fi viaţă.”

„Poate nu ar fi rău să avem acest curaj să ne gândim deja la ce punem în bagajul ultimei noastre călătorii.”

„Că viaţa e finită nu e o surpriză pentru nimeni şi aşa cum pentru orice călătorie, fie că vorbim despre o vacanţă sau o călătorie de serviciu, avem câteva repere despre bagajul pe care îl luăm cu noi, că e vorba de acte sau de pasta de dinţi şi periuţa. Poate nu ar fi rău să avem acest curaj să ne gândim deja la ce punem în bagajul ultimei noastre călătorii.

Poate să fie vorba despre acte. Un testament, poate e cazul. Ordinea în acte aşa încât să le fie un pic mai uşor celor care rămân în urmă. O discuţie onestă şi, da, foarte probabil să fie dureroasă, cu oamenii noştri dragi în care să le spunem ce ar vrea să se întâmple cu corpul nostru. Din noi, dacă e cazul. Pentru aceia dintre noi, şi din păcate nu suntem puţini, cărora le e greu să spună „te iubesc”, „mulţumesc”, „îmi pare rău”, un bilet pe care să-l strecurăm undeva, într-o zi găsit acest bilet ar putea să aline. Dacă eşti prietenul cuiva care a pierdut pe cineva drag, acum e cel mai bun moment să-ţi pui umărul la bătaie, iar dacă tu eşti supravieţuitorul plantează un copac în memoria cuiva drag şi împreună vom face o pădure de iubire.

Îmi iubesc viaţa şi chiar încerc să o trăiesc cu sens în fiecare zi, dar într-o bună zi, de toamnă sper, va fi rândul meu să plec. Atunci, după ce veţi fi luat din mine fiecare bucăţică aptă de a salva viaţa unui om, mi-ar plăcea să fiu un tei, pentru totdeauna începutul unui TE Iubesc până la cer şi înapoi.”

A consemnat Sanda VIŢELAR