Vocile Cetății. Despre gândirea critică, zgomotul mulțimii și regele gol

Trăim vremuri în care toată lumea pare să știe totul despre tot, dar nimeni nu pare să înțeleagă nimic. Pe de-o parte, avem zgomotul mulțimilor care agită steaguri și strigă lozinci, pe de alta, liniștea tulburătoare a gânditorului care, mai preocupat de conținut decât de formă, riscă să fie ignorat sau, mai rău, considerat inadecvat. Este o lume în care patriotismul s-a transformat în patriotard, religia adevărată în spectacol de bâlci, iar promisiunile mesianice au devenit doar altfel de ambalaje pentru vechile minciuni.

Să începem cu patriotismul. Undeva pe drum, iubirea de țară a fost înlocuită cu spectacolul zgomotos al „patriotarzilor”. Ați observat cum aceștia poartă tricolorul ca pe un accesoriu de modă, își împănează discursurile cu citate din clasici pe care nu i-au citit niciodată și postează pe rețelele sociale cu hashtag-uri precum #MandruCaSuntRoman? Dacă Andersen ar fi scris astăzi povestea despre regele gol, personajele lui nu s-ar plimba dezbrăcate, ci învelite în steaguri, clamând că sunt singurii care iubesc țara cu adevărat. Ceea ce uită acești „apostoli ai patriotismului” este că iubirea de țară nu se măsoară în decibeli, ci în fapte. Și nu, construirea unei „imagini” patriotice pe rețelele sociale nu se pune.

Apoi vine religia. În loc să fie un spațiu de liniște și reflecție, pentru mulți a devenit un soi de fast-food spiritual. Se invocă numele lui Dumnezeu la fiecare pas, în contexte care variază de la ridicol la grotesc. O campanie electorală fără „Dumnezeu să ne ajute!” e considerată incompletă, iar în piețe publice, „apărătorii credinței” clamează valori pe care nu le practică nici măcar în privat. Ironia este că exact acești „purtători de cruce” sunt primii care folosesc numele divin în van, reducându-l la un instrument de marketing sau, mai rău, la un pretext pentru intoleranță. Dacă există o blasfemie, aceasta nu constă în necredința altora, ci în trivializarea unei credințe care ar trebui să rămână personală, nu propagandistică.

Cât despre figurile mesianice, să recunoaștem: am avut parte de destule în ultimele decenii pentru a nu mai cădea pradă promisiunilor lor deșarte. Fiecare lider „providențial” ne-a promis marea cu sarea, dar ne-a lăsat doar cu nisipul în gură. Problema nu este însă cu acești „salvatori” autoproclamați, ci cu noi, cei care continuăm să îi urmăm. Este ceva în natura umană care tânjește după eroi, dar uneori e greu să deosebești un erou autentic de un impostor cu zâmbet strălucitor și discurs bine pregătit.

Și aici intervine gândirea critică – acel instrument esențial, dar pe care puțini îl folosim. Gândirea critică nu te face popular. Nu atrage aplauze. Este grea, solitară și adesea incomodă, mai ales atunci când ești forțat să alegi între un rău și un rău mai mic. În timp ce mulțimea urlă în toate direcțiile, gânditorul tace, cântărește și, eventual, alege. Dar acest proces nu face zgomot, iar în lumea noastră, ceea ce nu face zgomot este adesea ignorat.

Este fascinant cum cei mai vocali sunt, de regulă, cei mai ușor de manipulat. Își găsesc idoli în orice figură care vorbește suficient de tare și suficient de vag. Nu contează ce spune, atâta timp cât spune cu încredere. Mulțimile nu caută sens, ci spectacol. Iar în această căutare, adevărul devine un inconvenient minor.

Dar să ne întoarcem la Andersen. Povestea lui despre regele gol este mai relevantă ca oricând. Trăim într-o lume plină de regi goi – lideri, idei, mișcări – care nu oferă nimic altceva decât iluzia măreției. Problema este că puțini sunt cei care au curajul să spună „Regele e gol!” și, mai important, să fie auziți.

În loc să căutăm răspunsuri în lozinci și promisiuni, poate ar trebui să facem un pas înapoi și să ascultăm liniștea. În liniștea aceea stau adevărurile care contează, departe de zgomotul mulțimii. Poate că nu vom găsi acolo toate soluțiile, dar vom găsi ceva mult mai important: întrebările corecte. Iar întrebările corecte sunt primul pas spre a construi o lume mai bună – una în care patriotismul, religia și liderii sunt autentici, nu doar zgomotoși.

Să vedem ce urmează acum, în actul al doilea.

Prof. univ. dr. Leonard AZAMFIREI,

Rectorul UMFST ”George Emil Palade” Târgu Mureș