Emoție, povești, poezie la ”Open Mic Poetry” Târgu Mureș

În data de 12 aprilie 2025 a avut loc o nouă ediție de evenimentului „Open Mic Poetry”, la care am avut bucuria de a participa și de a reuși să strâng câteva povești, gânduri și sentimente. Câțiva dintre participanți mi-au dăruit câteva minute din timpul lor și m-au lăsat să pătrund în povestea lor cu și despre poezie. După câteva ore în care și-au descusut sufletele cu ritm și măsură, micii artiști în versuri și rime, au făcut o călătorie pe drumul amintirilor, vorbindu-mi despre relația dintre ei și poezie, ce îi inspiră să scrie și despre persoanele care îi susțin în continuare pe acest drum.

Mai mult decât atât, fiind o abonată fidelă a acestui eveniment, am descoperit un nou tip de fericire în momentul în care am văzut persoane noi trecând pragul localului și alăturându-se nouă, poezia neavând vârstă, fiind destinată tuturor persoanelor dornice să își deschidă sufletul și inima în fața ei.

„Poezia e o pasiune veche de a mea”

Printre noii veniți pe care îi menționasem anterior s-a numărat și doamna Simona Lorincz, care la finalul evenimentului ne-a mărturisit că a rămas „foarte plăcut impresionată”, dorind, ca pe viitor să se mai alăture micului cerc de poezie deschis tuturor vârstelor.

„Am întâlnit oameni extraordinari, oameni minunați, niște tineri deosebiți, care mi-au dat curaj numai gândindu-mă că există și tineri care sunt și așa”, mărturisește doamna Lorincz.

Când vine vorba despre relația pe care dânsa o are cu poezia, aceasta este „o pasiune veche”. „Scriu demult, de când eram în clasa a III-a, cu pauze mai mici sau mai mari, dar dacă eu am lăsat poezia, ea nu m-a lăsat pe mine niciodată”, dânsa revenind în mod constant la acest obicei de a scrie. Poezia este „un fel minunat de a-mi exprima sentimentele, emoțiile”, versurile fiind modalitatea de destindere și de descărcare, pe care până la urmă, fiecare dintre noi o simțim. Mai mult decât atât, „meseria destul de grea și de solicitantă” pe care doamna Simona Lorincz o practică și modul în care dânsa are de a face „cu infractori, cu situații deosebite și cazuri grave” o suprasolicită destul de mult; Iar din acest punct de vedere, poezia a reprezentat mereu o scăpare, oferindu-i posibilitatea de a se refugia în lumea ei frumoasă, creând emoție.

„Este un mediu în care simt că pot să mă exprim liber”

Dintre participanții mai vechi ai „Open Mic Poetry” se numără Vladi Mănișor, care precum mulți dintre noi, a aflat despre eveniment prin intermediul grupului său de prieteni, dar mai mult decât atât, de pe holurile liceului. „Am auzit că niște prieteni de-ai mei merg și m-am dus și eu”, ne povestește Vladi, una dintre persoanele care nu ratează nicio ediție, fiind mereu acolo fie pentru a asculta creațiile celorlalți, fie pentru a împărtăși cu noi ceea ce simte și gândește.

Fiind întrebat de ce alege acest mod pentru a se exprima, Vladi ne oferă un răspuns cu care foarte mulți dintre noi putem cădea de acord, poezia fiind „un mediu în care simțim că putem să mă exprimăm liber.”. Când vine vorba despre poezia pe care el o scrie, ea este văzută asemenea „unui maldăr de lut” pe care poate să îl modeleze după bunul său plac; iar când vine vorba despre creațiile celorlalți, acestea „reprezintă inspirație”, putând fi preluate „povețe pe care să nu le aplic în poezia mea, cât să le aplic în viața mea”, declară Vladi Mănișor.

Mai mult decât atât, susținerea pe care o primim în ceea ce facem este unul dintre cele mai importante lucruri, iar oamenii care ne dau imbolduri pentru a continua acest proces creativ sunt cei pe care trebuie să îi ținem aproape. Pentru Vladi printre aceste persoane se numără, în primul rând familia, care „mă inspiră și mă încurajează să scriu”, dar nu în ultimul rând, Roxana Giurgiu, coordonatoarea „Open Mic Poetry”, cea care reprezintă „cel mai mare imbold pozitiv către poezie”, încheie Vladi Mănișor.

„Un vibe interesant, emoție și o terapie prin artă nemaivăzută în altă parte”

Pentru a privi acest eveniment dintr-o cu totul altă perspectivă, l-am rugat pe fotograful evenimentului, Alex Dörgöș, să ne povestească diferența pe care el a observat-o între ipostaza de participant și cea de fotograf.

„Prima ediție la care am participat ca ascultător a fost superbă, iar deja de la a doua, a treia ediție am venit ca fotograf. Am pierdut ușor din terapia prin artă pentru că eram concentrat să-mi fac propria artă prin poze, dar am captat fiecare emoție a cititorilor și a ascultătorilor”, ne povestește Alex.

Cu toate acestea, poezia reușește să pătrundă prinde cadre, unghiuri și jocuri de lumini, „versurile fugare fiind cele mai interesante”, creierul înregistrând porțiuni de poezie, care reușesc să transmită „o emoție profundă, tristă sau nihilistă”. Toate acestea „îmi dau de gândit și mă fac să îmi apreciez viața mai mult pentru că majoritatea oamenilor vin aici pentru a se descărca”, aflându-se într-o bulă întunecată, poezia fiindu-le terapia.

Chiar dacă se află în spatele aparatului de fotografiat, Alex Dörgöș a avut tangență și cu alte forme de artă, fiind „muzician, cântând pe scenă și în trupe”, numai pentru a descoperi în timp, că nu este pentru el. Cât despre poezie, „am creat la un moment dat în adolescență, dar nu mă aflam într-o perioadă foarte bună, nu aveam rimă, nu aveam substanță, un sentiment pe care să îl transmit”, declară Alex Dörgöș, pentru el fotografia fiind metoda principală de creație și transmitere a emoțiilor.

„Am ținut la comunitatea aceasta numai dintr-o singură vizită”

„Am aflat despre „Open Mic Poetry” de la Roxi (Roxana Giurgiu), o prietenă dragă și după prima ediție am văzut că atmosfera este caldă, comunitatea este prezentă și am fost încurajat nu numai de vorbele Roxanei, ci și de sentimentul meu de confortabilitate”, ne povestește un alt abonat fidel al evenimentului, Sebastian Jurgiu. Spre deosebire de toți cei despre care am vorbit anterior, Sebi este un consumator de artă, de poezie, neavând încă „motivația să scriu, dar poate într-o zi am să scriu și eu o poezie.”.

Când vine vorba de sentimentele, gândurile și trăirile cu care se pleacă acasă de la „Open Mic Poetry”, Sebastian Jurgiu ne deschide ochii către o nouă perspectivă prin care poate fi receptată poezia. De aici se pleacă acasă „cu o stare profundă, o stare mai complexă, începând să mă gândesc la punctul în care sunt eu și dacă vreodată o să am regretul de a nu fi scris poezie cât timp a fost fain pe aici și cât timp am fost pe aici”, încheie Sebastian Jurgiu.

Viața fără artă „e pustiu”

Cu toate că impresiile pe care vi le-am prezentat anterior sunt puține, știu și sunt sigură de faptul că mai există o mulțime de alte persoane care folosesc arta drept terapie, fie că o creează sau o consumă. Eu sunt una dintre acele persoane și pot spune că de cele mai multe ori când nu știam cum să exprim un gând sau un sentiment, m-am reîntors la călimară și condei. Poate așa sunteți și voi, iar tot ce vă pot spune este să continuați să faceți ceea ce faceți pentru că este sănătos și pentru că, poate chiar dacă nu vă dați seama de asta, prin ceea ce creați, ajutați și alte persoane, oferindu-le un sanctuar în care se pot refugia când au nevoie. Continuați să scrieți versuri, romane, nuvele, povestiri. Continuați să creați muzică sau să așterneți vopseaua pe pânză. Continuați să fiți voi așa cum vreți voi să fiți.

Andrada UIFĂLEAN