Educație cu vocație. Cine mi-a furat prezentul? (1)

Ascultându-l pe Andrei Tudor, piesa ,,Pe-o margine de lume”, și savurându-i versurile aromate, conștiința mea se zbate să găsească modalități practice pentru a îmbrățișa prezentul cu tot corpul, vreau să simt prezentul visceral. Ce înseamnă asta? Înseamnă că vreau să mă trăiesc, eu pe mine, nu rețeaua socială pe mine și nici eu prin, pe ea, cu ea. Ce râmâne din mine, după o interacțiune virtuală? Instinctul meu dă semnale puternice: Hei, sunt aici! Ascultă-mă!

Îmi rezolv dilemele cu excelenta carte a filozofului Mihnea Măruță, care explică ce face rețeau din noi, în ”Identitatea virtuală”, folosește o metaforă ,,gnostică”: ,,Rețeaua devine un contra-exil, un exil în exil, o fugă de propriul corp (paradisul din rețea). Mă extind în eul virtual pentru că îmi lipsește starea de deplinătate a ființei. Rețeaua îmi intreține iluzia că mă pot situa în centrul lumii, că mă pot transfera în conștiințele lor. Sunt sedus când întrezăresc un alt paradis. ”

Ce ne lipsește și vrem să obținem prin rețea? Mai multă atenție, mai multă iubire, agregare de sine în alte conștiințe. O persoană conectată la o rețea virtuală urmărește să își creeze reprezentări într-o memorie colectivă, sentimentul de nemurire, iluzie de sens, de rost. Rețeaua e o scamatorie, marfa ești tu, orice click în rețea e un anunț despre sine, orice comentariu e o notă. Orice postare e un element de portret. Se tranzacționează libertatea, o vindem inconștient. Rețeaua îi promite fiecăruia această ,,superputere”, în timp ce colectează de la noi o superputere.” Rețelele fac posibil un curent ideologic, tehnologia lor creează condiții pentru un totalitarism virtual.

Seara, când îmi adun gândurile, după ce îmi îndeplinesc îndatorile cotidiene, mă așez și mă pregătesc de întâlnirea cu mine, prin cărți. Ați avut vreodată întâlniri cu voi înșivă, prin cărți? După fiecare întâlnire, sunt alt om.

Observ în jurul meu oameni care își poartă corpul degeaba, simțurile lor sunt amorțite, sunt absorbiți de telefon, nu le văd ochii.

Plimbarea pe stradă, nu mai e plimbare, e o paradă de păpuși zombie, cu capul în pământ. Unde le-au dispărut ochii? Statul la semafor, ca pieton, a devenit pentru mine, un moment special în care privesc oamenii absenți. Corpuri prezente, dar conștiințe absente. Unde v-ați abandonat creierul? Nu mai știm nici măcar să așteptăm, vrem mereu o stimulare vizuală, o noutate. Nu mai știm să stăm.

Dar cum rămâne cu seducția? Cum rămâne cu interacțiunile acelea pline de emoții? Știați că eul virtual este ,,o extensie fantomatică a eului real, o arătare ce ascunde”? Iată ce mai spune Mihnea Măruță: ,,Eul real ajunge să-și transfere interesul erotic asupra eului virtual. Relația dintre eul real și cel virtual se formează pe frontiera a două mituri: Narcis și Pygmalion. Neiubirea aproapelui duce la iubirea de sine. Dependentul de virtual devine una cu ecranul, apare iluzia de centralitate și comprimarea dimensiunilor. Poți să devii dependent și fără eu virtual ci doar urmărind pasiv spectacolul producerii de sine a celorlați: continua noutate, continua excitație neuronală, stârnește plăcere.”

Cu alte cuvinte, ce ascundem de fapt? De ce anume ne e teamă? De nemurire? De lipsa iubirii? Emoticoanele sunt noile ,,te iubescuri ”? Sau declarația de dragoste va fi înlocuită de stupidul emoticon? Unde e autenticitatea? Mai are loc în rețea? Rețeaua a devenit noul drog? În continuare, se explică în carte: ,,Adicția este atunci când depinzi de frecvența veștii că cineva, undeva e interesat de ceea ce ai tu de spus, de faptul că exiști… care de fapt este dorința de agregare a propriei prezențe în conștiința celorlalți. Este de fapt un nou drog, noutate continuă, excitație continuă”.

Continuarea în articolul viitor.

O zi fără prezentul tău e o zi pierdută!

Prof. Carla PĂDUREAN