Interviu cu Maria Oltean: Pianul este universul ei

Maria Oltean a început să cânte la pian de la o vârstă fragedă, demonstrând un interes deosebit în tot ceea ce privește arta pianului, de la tehnică până la interpretare. A demonstrat talent, seriozitate și perseverență, calități care acum se reflectă în numeroasele evenimente în care ea își expune talentul, cum ar fi concertul susținut la Palatul Culturii împreună cu Filarmonica de Stat Târgu Mureș, recitalul din cadrul Festivalului Ennio Morricone care s-a desfășurat la Teatro Antico di Taormina, Italia și multe alte concursuri naționale și internaționale. Este o fire deschisă la nou, receptivă, dornică să își perfecționeze abilitățile deja însușite și încearcă mereu să se autodepășească.

Maria Oltean, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național de Artă Târgu Mureș, e un exemplu pentru tânăra generație, iar în următoarele rânduri va împărtăși informații care ne vor ajuta să o cunoaştem mai bine.

Ce anume sau cine te-a motivat să faci ceea ce faci?

Maria Oltean: Povestea mea a început la vârsta de 5 ani, când mama îmi observase deja de ceva timp pasiunea și talentul pentru muzică. Ea a fost cea care m-a convins la început, prin toate mijloacele, să studiez, să progresez în ceea ce fac, căutând să-mi impună o disciplină pentru muncă, deoarece talentul nu este suficient. Bineînțeles, au urmat apoi profesoarele, care m-au susținut mereu. Prima mea profesoară de pian, care m-a introdus în această lume a muzicii și care a avut foarte multă răbdare cu mine, este doamna Denisa Suciu. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot efortul depus și încrederea pe care mi-a acordat-o. Clasele primare le-am petrecut alături de domnul profesor Mihai Moraru, care m-a introdus în tehnicile de bază ale acestui instrument, ulterior ajungând la doamna profesoară Carmen Popescu, care m-a îndrumat și mă îndrumă în continuare, spunând-mi mereu cu iubire atât lucrurile pozitive, cât și pe cele negative, și înțelegându-mă la fiecare pas. Nu pot să nu menționez și familia Csiky, fiindcă a creionat o mare parte din pregătirea mea muzicală, dar și cea emoțională. Toți acești oameni mi-au fost alături mereu și îmi conturează viața din toate punctele de vedere, cu principii și amintiri pe care nu le voi putea uita vreodată

„…mi-am găsit doar pianul.

E singurul meu prieten ce-n armonii-mi răspunde…“

Care e planul tău în acest domeniu? La ce te gândeai atunci când ai început să cânți? 

M.O.: Din momentul în care am ascultat prima înregistrare cu celebra pianistă Martha Argerich m-am îndrăgostit de acest instrument și am știut ca voi face absolut orice este necesar ca să pot ajunge o părticică din imaginea ei. Pe parcurs am conștientizat dorința mea de a avea un stil propriu adus la un nivel cât mai înalt. Mi-am creat un ideal în a realiza o balanță între dorința de a fi pianist-concertist și profesor universitar. Cu toate astea, sunt deschisă la orice nouă posibilitate și sugestie pe viitor. 

Ce simți atunci când cânți la pian? Dar atunci când nu cânți?

M.O.: E greu să exprim prin câteva cuvinte ceea ce simt, deoarece ele nu sunt suficiente să redea pe deplin tot ceea ce trăiesc. E o complexitate aparte care mă face să mă simt cu totul completă, plină de viață, deoarece muzica nu e ca știința. Ea nu necesită cifre sau informații exacte pentru a demonstra ceva. Necesită doar fantezie. Pianul mă face să am o paletă plină de emoții, reflectând toate stările, de la cele negative la cele pozitive. Orice problemă sau gând avut, în momentul în care mă așez la pian, pe parcurs ce exersez se clarifică de la sine. Cum am precizat într-una din poeziile scrise de mine: 

„…mi-am găsit doar pianul.

E singurul meu prieten ce-n armonii-mi răspunde…“

Momentele în care nu cânt sunt cele mai cumplite. Nu mai sunt eu. Corpul meu nu-mi mai răspunde ca în mod obișnuit și gândurile se amestecă. Se creează un strat sub piele care îmi produce un disconfort atât de mare încât nu mă mai simt bine cu propria persoană. Totul devine o furtună fără sfârșit, până în momentul în care mă așez din nou la acest instrument care îmi conturează tot mai profund viața pe zi ce trece. 

Spune-mi un cuvânt pe care îl asociezi cu pianul.

M.O.: Univers.

Ai vreo metodă prin care îți stăpânești emoțiile în momentul interpretării unei lucrări pentru un public numeros? 

M.O.: Nu pot să dau un răspuns precis deoarece nu-mi opresc emoțiile. Le înțeleg și le las să transmită prin mine tot ce au de spus, făcând lumea să simtă tot ce am simțit eu atât în momentele de studiu, cât și în momentul interpretării. Ajungând pe scenă, simt totodată o eliberare. Tot tremurul de dinainte se liniștește.

Ai de dat un sfat copiilor doritori să urmeze același drum ca și tine?

M.O.: E foarte important ca oamenii să știe de orele pline de suferință și îndoială. Deși toți muzicienii și profesorii fac tot posibilul să le ascundă și recurg la același tipar de răspunsuri în care totul este ideal, aceste momente de suferință există și dau frumusețe pasiunii și reușitelor. Fără acestea, succesul nu ar fi posibil. Este greu, necesită multe sacrificii, dar merită toată străduința, deoarece atât satisfacția rezultatelor, cât și a împlinirii de sine e ceva ce nu poate fi înlocuit cu nimic.

Cum găsești echilibrul dintre timpul de studiu și cel liber?

M.O.: Pot să recunosc faptul că mi-a fost foarte greu la început. Când programul a devenit tot mai complex, cu o dificultate aparte, de multe ori m-am pierdut pe mine însămi. Cu timpul am realizat ceva foarte important la un nivel mult mai profund: calitatea contează mai mult decât cantitatea. Bineînțeles, mereu trebuie să existe momente în care acestea două sunt la același nivel. Pentru a concluziona, cred că toate lucrurile necesită o balanță, astfel încât progresul să fie unul vizibil. 

A consemnat Ayana PÂRLEA

Interviu realizat în cadrul proiectului „Tineri debutanți în arte și comunicare”, organizat de Asociația Educație pentru Europa, în parteneriat cu Primăria Municipiului Târgu Mureș.