Oglinda din cuvinte. Când speranța tace, posibilitatea vorbește

Dragă cititorule,

Există momente în care speranța, cea care ne-a ținut în mișcare, se frânge sub greutatea realității. Ne agățăm de ea ca de o frânghie, convinși că altfel cădem. Și totuși, uneori, când frânghia cedează, nu urmează prăbușirea, ci o liniște neașteptată.

În acel spațiu straniu, între „ce a fost” și „ce va fi”, unde certitudinile tac, se naște ceva diferit – nu speranță, ci posibilitate.

Un alt fel de început

Povestea de mai jos vorbește despre un astfel de moment, în care speranța s-a frânt, iar în locul ei a apărut disponibilitatea de a privi realitatea așa cum este și de a descoperi, pas cu pas, alte căi de a merge mai departe.

Au fost ani în care ea a sperat că el se va schimba. Că într-o zi va fi mai prezent, că zidurile tăcerii se vor topi. Au existat conversații neterminate, lacrimi ascunse, seri în care speranța devenea nod în gât.

Când, într-o dimineață, el i-a spus liniștit că nu mai poate continua, speranța ei s-a prăbușit. Și totuși, în zilele care au urmat, între durere și absență, s-a deschis altceva: o posibilitate tăcută de a rămâne prezentă cu ceea ce este, fără să se închidă. Nu mai era „poate ne întoarcem la cum a fost”, ci „nu știu ce va urma, dar pot rămâne deschisă vieții”.

Gabor Maté – De la speranță la posibilitate. „Eu nu lucrez cu speranța. Eu lucrez cu posibilitatea.” – Gabor Maté

Diferența e subtilă, dar esențială: speranța se agață de un rezultat nesigur, în timp ce posibilitatea deschide un spațiu de curiozitate vie în fața necunoscutului, fără să ceară garanții.

Speranța poate fi un sprijin delicat pe termen scurt – un fir de lumină care ne ajută să traversăm momente grele, să nu ne pierdem complet în durere. Dar atunci când rămânem prea mult ancorați în ea, riscăm să trăim mai mult într-un viitor imaginat decât în realitatea prezentă. Așteptăm o schimbare care poate nu va veni, ne fixăm pe un scenariu dorit și uităm să fim în aici și acum.

Posibilitatea nu oferă certitudini, dar ne aduce cu picioarele pe pământ, în prezent. Ea nu ne cere să știm ce va urma, ci doar să fim disponibili să trăim clipa de acum – așa cum este – cu emoțiile, senzațiile și alegerile ei reale. Nu fugim de ceea ce doare, dar nici nu ne blocăm în disperare. În acest spațiu, putem face pași mici, sinceri și semnificativi, chiar și atunci când nu avem toate răspunsurile.

Este o stare care nu ne cere să știm totul, ci doar să fim prezenți și dispuși să trăim viața așa cum vine.

ACT – Există posibilități și ajutor

În Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT), nu încercăm să controlăm rezultatul, ci acceptăm realitatea și acționăm în acord cu valorile noastre, chiar și în incertitudine.

Acceptarea nu înseamnă resemnare, ci disponibilitatea de a privi lucrurile așa cum sunt, fără luptă inutilă.

Angajamentul înseamnă să mergem înainte, pas cu pas, cu inima deschisă, chiar și când drumul nu e clar.

Când cineva drag se îmbolnăvește, acceptarea înseamnă să privești boala și limitele cu ochii deschiși, fără să te pierzi în „dacă ar fi fost altfel”. Angajamentul nu cere miracole, ci prezență: să îngrijești, să asculți, să spui ce contează, să iubești chiar și când nu știi ce urmează.
Când tatăl meu s-a îmbolnăvit și am primit verdictul – trei luni de trăit – am ales să nu mă agăț de speranța imposibilului. Mi-am umplut sufletul cu gesturi mici și momente prețioase: seri împreună, conversații simple, clipe de tandrețe. Aceste amintiri vii mă însoțesc și astăzi, hrănindu-mi dorul cu sens, nu cu neputință.

În astfel de momente, sprijinul unui terapeut poate deveni un spațiu sigur în care durerea prinde cuvinte, fricile nu mai sunt purtate singure, iar inima învață să rămână deschisă chiar și fără certitudini.

Un exercițiu de posibilitate

Ia-ți câteva momente în liniște și gândește-te la o situație în care speranța s-a fisurat. Notează:
Ce așteptai să se întâmple?

Ce parte din acea speranță venea din dorința de control?

Ce s-ar deschide dacă ai privi situația cu ochii posibilității?

Ce gest mic, cu sens, ai putea face chiar acum?

Acolo unde începe posibilitatea

Poate că nu avem nevoie de mai multă speranță, ci de mai mult spațiu interior pentru posibilitate.

Posibilitatea nu promite, dar creează loc pentru viață – chiar și în mijlocul incertitudinii.

Cu acceptare și angajament,

Ramona CRĂCIUN