Oglinda din cuvinte. Când nu drogul doare, ci absența legăturii

Despre dependență, schimbare și știința care ne confirmă că legătura cu mediul – cu oamenii, cu viața, cu noi înșine, cu natura – vindecă mai mult decât abstinența.

Dragă cititorule,

Există povești științifice care seamănă cu parabolele: în ele nu e vorba doar despre animale, ci despre oameni, despre nevoia noastră de a ne simți parte dintr-un mediu care ne hrănește, nu ne izolează.

Așa e și povestea experimentului Rat Park.

În anii ’50 și ’60, cercetătorii au privit lumea prin pereții reci ai cuștilor. Acolo, șobolani singuri, fără lumină, fără joc, fără altă atingere decât cea a propriei respirații, aveau de ales între două bidoane: unul cu apă simplă și unul cu apă amestecată cu morfină. De fiecare dată, alegeau drogul. Beau ca și cum ar fi fost singurul gust care le mai amintea că sunt vii.

Așa s-a născut credința că dependența e o boală a corpului, că o dată gustată, substanța te înghite și nu mai poți scăpa.

Dar în anii ’70, un psiholog canadian, Bruce Alexander, a avut o întrebare simplă și revoluționară: „Și dacă nu drogul e problema, ci cușca?”.

A construit atunci un spațiu uriaș, luminos, plin de roți, de locuri de explorat, de alți șobolani – un adevărat parc al vieții, Rat Park. Acolo, animalele au primit aceleași două bidoane. Doar că, de data asta, aproape nimeni nu alegea morfina. În libertate, în joc și în relație, nu mai aveau nevoie de evadare.

Rat Park nu a fost doar un experiment. A fost o oglindă.

Ne-a arătat că dependența nu este despre plăcerea unui drog, ci despre durerea unei absențe – absența legăturii, a sensului, a siguranței. Că uneori, în cuștile noastre invizibile – joburi, frici, singurătăți – nu fugim de viață, ci de golul dintre noi și ea.

Poate că vindecarea începe nu când renunțăm la ceva – fie droguri, alcool sau ecrane – ci când ne reconectăm la cineva. La oameni. La natură. La propria inimă.

Pentru că, așa cum spunea și Gabor Maté, „Antidotul dependenței nu este abstinența. Este conexiunea.”

Dincolo de cușcă – știința care vorbește despre legături

De la parcul de șobolani al lui Alexander până la laboratoarele moderne, lumea a continuat să caute răspunsul la aceeași întrebare: ce vindecă, de fapt, dependența?

Ani mai târziu, cercetătorii au reluat firul poveștii. Au creat alte lumi – mai luminoase, mai vii, mai bogate – pentru animalele prinse în ciclul drogurilor. Au descoperit că atunci când viața le oferea alternative reale – spațiu, mișcare, joacă, contact – dorința de substanță se stingea încet, ca un foc lăsat fără aer.

Un studiu după altul a confirmat că îmbogățirea mediului schimbă nu doar comportamentul, ci și creierul: genele implicate în stres se liniștesc, dopamina își găsește alt ritm, iar vulnerabilitatea scade.

Știința a început să vorbească aceeași limbă pe care inima o știe demult: nu trăim sănătos doar în absența drogurilor, ci în prezența conexiunii.

Un studiu din 2018 a arătat că șobolanii care puteau interacționa între ei, care aveau spațiu de explorare, renunțau singuri la heroină.

Altul, din 2020, a observat cum mediul îmbogățit poate chiar „rescrie” expresia genelor afectate de cocaină.

Iar cercetările recente, din 2024-2025, au început să caute aceste efecte și la oameni, vorbind despre percepția mediului – despre cât de hrănitoare sau cât de sterpe sunt relațiile, comunitățile, locurile în care trăim.

Astfel de rezultate au inspirat o nouă viziune asupra dependenței – nu ca boală morală, ci ca expresie a unei nevoi neîmplinite de siguranță și apartenență.

Aceasta este și perspectiva pe care o aduce abordarea ”Compassionate Inquiry”, pentru care dependența nu este o greșeală, ci o încercare a psihicului de a se proteja în fața durerii.
Nu toate studiile au reușit să reproducă întocmai Rat Park. Dar poate nici nu trebuie. Poate că sensul lui nu era să dovedim ceva în cifre, ci să ne amintim ceva înăuntru: că, dincolo de fiziologie și statistică, fiecare ființă caută un loc unde să aparțină.

Și atunci, întrebarea nu mai e doar „de ce devenim dependenți?”, ci „ce lipsă din mediul nostru – uman, emoțional, interior – caută să fie completată?” Sau, poate, „de ce avem nevoie atât de mult de ceea ce ne rănește?”

Pentru că, așa cum știința o confirmă și viața o arată mereu: când lumea din jur se umple de căldură și sens, iubire și compasiune, lumea dinăuntru găsește, în sfârșit, un loc unde să rămână.

Poate că și noi avem nevoie de propriul nostru Rat Park

Poate că nu există droguri doar în flacoane, ci și în obiceiuri, în aprobarea altora, în ritmul fără pauze, în ecranele care ne țin departe de noi.

Poate că nu ne lipsește voința, ci mediul care să ne țină vii.

Când ne simțim văzuți, ascultați, atinși de prezența cuiva, dorința de a evada scade.

Când viața capătă sens, substanțele – fie ele chimice sau emoționale – își pierd farmecul.

Și când ne construim în jur o lume în care există lumină, curiozitate, încredere și tandrețe, începem să ne vindecăm fără să ne dăm seama.

Poate că propriul nostru Rat Park nu e un loc, ci o stare.

E spațiul în care nu mai trăim în cușca fricii, ci în grădina legăturilor umane.

Acolo unde nu mai avem nevoie să fugim, pentru că în sfârșit avem unde să rămânem.

Parafrazându-l pe Gabor Maté: „Nu substanța creează dependența, ci absența sensului sau lipsa a ceva foarte important pentru noi.”

Acest text este inspirat din reflecțiile și prezentările susținute în cadrul conferinței ReConnect 2025, la care au participat Sat Dharam Kaur, Gabor Maté, Wendy Harris ș.a., și va continua în articolele viitoare.

Cu compasiune,

Ramona CRĂCIUN