Breslaşii secolului XXI

Aproape nimeni nu mai ştie cu ce se ocupă un ceaprazar. Înainte de 1989, la Şcolile de Ucenicie ale UJCM, existau clase speciale care pregăteau tineri în meseria de pălărier. Pălării de dame şi pentru bărbaţi, bonete, caschete, inclusiv muncitoreasca bască erau confecţionate de aceşti ceaprazari. Astăzi mai poţi întâlni câte un maistru ceaprazar pensionat, care îşi aminteşte cu nostalgie de acele vremuri.

Într-o monografie a oraşului Târgu Mureş, scrisă în 1833, ne e dat să găsim o descriere aproape incredibilă a meseriilor practicate la acea vreme. Bulevardele şi uliţele Târgului de atunci erau animate de veşnica activitate a făurarilor, pălărierilor, dulgherilor, olarilor, cizmarilor, curelarilor, năsturarilor, ceasornicarilor, armurierilor, funarilor, butnarilor, tăbăcarilor, rotarilor, tâmplarilor, compactorilor, tinichigiilor, agricultorilor, farmaciştilor, croitorilor, ţesătorilor, măcelarilor, zidarilor, britarilor, hornarilor, lăcătuşilor şi a multor altora care, din cauza desuetudinii activităţii lor, au intrat în uitare. Dar în acea vreme dădeau culoare şi viaţă urbei, ba chiar erau atât de importanţi în viaţa comunităţilor, încât membrii breslelor aveau statut special. În documente oficiale ale Sighişoarei secolului al XV-lea găsim stipulat că "cele patru bresle mari: croitorii, curelarii, aurarii şi lăcătuşii vor locui numai în oraşul de sus", zonă rezervată privilegiaţilor dintre care se alegeau senatorii şi patricienii oraşului. Acea perioadă este considerată de majoritatea istoricilor perioada romantică a omenirii, care pe la 1872 începe să decadă, odată cu desfiinţarea sistemului breslelor. Ceea ce s-a clădit în sute de ani, a dispărut în doar câteva zeci de ani. Acum când spunem tinichigiu, ne gândim eventual la maşina noastră făcută armonică, hornarii putem spune că avem noroc dacă îi mai vedem când şi când, dar şi atunci îi alungăm pentru că serviciile lor costă, armurierii sunt doar o amintire din vremea cavalerilor, năsturarii…

Ce a mai rămas?
Aproape nimeni nu mai ştie cu ce se ocupă un ceaprazar. Înainte de 1989, la Şcolile de Ucenicie ale UJCM, existau clase speciale care pregăteau tineri în meseria de pălărier. Pălării de dame şi pentru bărbaţi, bonete, caschete, inclusiv muncitoreasca bas-că, erau confecţionate de aceşti ceaprazari. Astăzi mai poţi întâlni câte un maistru ceaprazar pensionat, care îşi aminteşte cu nostalgie de acele vremuri. "Eu am învăţat meseria la şcoala de ucenici şi toată viaţa asta am făcut. Acum sunt în pensie, timpul meu a trecut odată cu moda pălăriilor. Dacă aş avea comenzi însă, m-aş apuca din nou de confecţionat pălării, pentru că este o meserie frumoasă, din care poţi trăi decent", ne-a spus Ilona Vass, fostă "ceaprazăreasă" a Cooperaţiei meşteşugăreşti.

Ce ar mai fi?
Ar mai fi olarii, prin a căror mângâiere rotundă, lutul se însufleţea în forme, dimensiuni şi culori unice. Considerată exotică, activitatea lor a trecut peste bariera timpului. Mai sunt şi lăcătuşii. Dar a fi lăcătuş azi, înseamnă mai mult a te ocupa de confecţionarea cheilor. Adică acele "unelte" pe care noi oamenii le pierdem adesea. Într-un singur asemenea atelier de copiat chei, cum se numeşte azi o lăcătuşerie dedicată acestei activităţi, se copiază lunar peste 400 de chei. Şi în Târgu Mureş există cel puţin patru asemenea ateliere. "Prezentul şi trecutul s-au întâlnit la mine în atelier acum câteva luni când a trebuit să fac replica unor chei de la zăvoare vechi de peste 200 de ani. Aici stă frumuseţea meseriei. Este incredibil să vezi zaruri simple, care au rezistat trecerii timpului, şi încuietori sofisticate nou nouţe care se frâng la o manevrare mai dură. Dar cea mai mare provocare o reprezintă mecanismele seifelor… Nu cred că aş putea face altă meserie vreodată", ne-a spus cu ceva vreme în urmă Kovacs Antal, un reprezentant al "ultimilor samurai" ai lăcătuşeriei. Un descendent demn al breslaşilor, pentru care meseria tradiţională este pasiunea de o viaţă.

Eugenia KISS