Share

Home / Slider / „Bujorii nu vor peri” – Marcu Sâncrăianu

„Bujorii nu vor peri” – Marcu Sâncrăianu

Marţi, primul boboc de bujor (Paeonia tenuifolia, denumirea ştiinţifică) din rezervaţia de la Zau de Câmpie şi-a desfăcut petalele în lumina soarelui de aprilie. O bucurie pentru cei care iubesc florile purpurii, sălbatice, unice în Europa. Bujorul de stepă are o istorie de 10-15.000 de ani pe meleagurile noastre. Pentru a îmboboci prima dată sunt necesari între 7 şi 10 ani de atenţie şi îngrijire.  E un moment numai bun pentru a rememora anul 2010, când în rezervaţie era lansată cartea “Aduceri aminte”, semnată de părintele rezervaţiei Marcu Sâncrăianu, trecut la cele veșnice în 2008. 

 

Pe unii oameni nu îi îndrăgeşti decât după ce se sting şi, credem noi, se duc la cele veşnice. Aşa mi s-a întâmplat şi cu Marcu Sâncrăianu, zăheanul care a prins drag de „grădina botanică” de bujori cum a fost cunoscută multă vreme rezervaţia pe când avea cel mult opt ani şi îl asculta pe dealul Botii pe academicianul Alexandru Borza în 1932 vorbind de florile sălbatice purpurii care, neprotejate, vor dispărea.

An de an, îmi propuneam să merg la Zau de Câmpie, să văd cu proprii-mi ochi bujorul, căci baciul Marcu ne îmbia pe la sfârşitul lui aprilie din paginile cotidianelor mureşene să venim să vedem minunăţiile sângerii. N-a fost să fie.

Întâlnirea cu Marcu Sâncrăianu mi s-a întâmplat în urmă cu câteva zile, răsfoind „Aduceri aminte”, manuscrisul său devenit carte în 2010, în rezervaţia de bujori, unică în Europa, de ce să nu ne mândrim că, prin puterile unui singur om, avem ceva care rivalizează cu marile obiective turistice occidentale.

Am aflat de acolo cum s-a născut marea sa pasiune, pentru bujori, care avea să-l ţină o viaţă întreagă. „Eu n-aş fi rupt unul, ferească Dumnezeu, deşi nu mă oprea nimeni şi erau destui, dar se vede că-i aveam la inimă încă de atunci de când a fost Alexandru Borza la Zau. Eu aveam şapte-opt ani şi am zis să nu se teamă, că nu vor peri bujorii”, scria Marcu Sâncrăianu acum 12 ani când a început să îşi aştearnă pe hârtie momentele cheie din viaţă, de la străbuni la nepoţi, amintiri neştiute nici chiar de cei din a sa familie.

Viaţa pe dealurile Zaului trecea tihnită pentru Marcu Sâncrăianu, cu bujorul – care „mie-mi pare că este o floare mai frumoasă decât celelalte flori datorită faptului că am vrut să rămână urmaşilor noştri spre a se bucura şi ei de frumuseţea ei neasemuită” până a venit războiul. Cinci ani nu a ştiut aproape nimic despre grădina sa botanică până în 1944 când după ce a bătut pas de militar pe frontul de Est s-a întors în comună. Prins de horthişti n-a stat mult în lagăr doar atât cât să vadă bocancii soldaţilor călcând florile pe care le îngrijise cu atâta drag şi lemnele ce împrejmuiau rezervaţia puse pe foc. Dar nu a fost chip să fie deznădăjduit: „mi-am zis, distrugeţi voi împrejmuirea ocrotitoare făcută din lemn, dar vom face alta mai trainică, pentru că voi veţi dispărea degrabă de aici”. Şi aşa s-a întâmplat. Badea Marcu Sâncrăianu mărturiseşte că nu i-a fost mai uşor nici cu comuniştii care îi spuneau că e un om neserios de se ocupă de flori când ar trebui să facă eforturi să atragă oameni în Partidul Comunist.

Cei mai grei ani au fost, mărturisea în carte, cei 13 de după război când „dacă nu mă puneam de-a curmezişul în apărarea rezervaţiei de bujori, azi ar fi fost teren arabil”, cu toate că nu era o fire curajoasă, ci chiar timidă.

Voinţa sa de a îngriji de bujori, ceea ce i-a adus neplăceri şi în familie că era mai atent cu florile sălbatice decât cu nevasta şi copiii, se vede astăzi când de la 150-200 de exemplare, rezervaţia numără acum peste 30.000 în cele două poieniţe de pe dealurile de pe Câmpie. „În tot ceea ce am făcut, am pus toată priceperea mea şi mai mult decât am făcut nu m-am priceput şi mai bine nu am ştiut să fac”, sunt câteva cuvinte testament prin care Marcu Sâncrăianu a explicat şase decenii în care a slujit rezervaţia unicat.

Poate, prin aceste rânduri succinte, am reuşit să le stârnesc curiozitatea cititorilor asupra unui om care a trăit cu pasiune, a citit cât nu o fac mulţi intelectuali de pe la noi – avea o impresionantă bibliotecă sanctuar cu peste 5.000 de volume – , conştient că prin carte poţi să îţi croieşti un drum prin viaţă şi căruia nu i-a fost ruşine că este român.

Marcu Sâncrăianu (n. 1917 – d. 2008) avea, spunea prietenul său, profesorul univ. dr. Vasile Cristea, directorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, o Sfântă Treime: român, credincios greco-catolic şi ţăran. Profesorul Cristea este cel care l-a însoţit ca un pe un Badea Cârţan peste timp pe Marcu Sâncrăianu la Roma atunci când în 2000 i s-a decernat medalia La Quercia.

 

„Niciodată nu a spus nu mai pot sau nu mai vreau să am grijă de rezervaţie. Acesta era rostul lui, pentru asta s-a născut. Ştia că noi suntem o parte a naturii şi, dacă avem grijă de ea, avem grijă de noi”, spunea fiul său Iuliu-Augustin Sâncrăian.

 

Ligia VORO

Share

1 comentariu

  1. Foarte frumos articolul! Bujorul de stepă este prezent intracarpatic doar la Zaul de Câmpie.Altfel, mai este destul de răspândit prin Dobrogea unde a început să înflorească de prin 25 martie chiar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Femeie agresată de concubinul beat! Ordin de protecţie provizoriu emis de poliţişti!

Un ordin de protecție provizoriu a fost emis de către polițiști din cadrul Secţiei de …

Share
Share