Haite și culori naționale, ieri și azi

Plângem, râdem și ne hlizim, bine facem, da poate facem o pauză să ne amintim că astăzi este Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, printre care mă număr. Așa că La Mulți Ani nouă, că mulți am fost, puțini am rămas, da și cei care am mai rămas, vai mama noastră. Fie ne-am integrat de nici o înjurătură sănătoasă nu mai putem strecura printre dinți fără dicționar, de ne vorbim limba maternă dând din mâini de facem febră musculară și mai știm ce n-am uitat din grădiniță, fie ne-am închis printre ai noștri, am ars toate podurile și ne-am păstrat identitatea și disprețul suveran, deloc disimulat față de trădătorii de neam și limbă. O fi existând și cale de mijloc, eu vreau să cred că acolo încerc să mă mențin, da mi-e că aș pica în nas la o analiză peer review. Și oricum: cale de mijloc între ce și ce? Între a fi asimilat complet sau deloc, cu diverse nuanțe gri de corceală printre, poate semințele unei noi nații pe cale să se nască, cea fără de nație?

Nah, aiaie, am mai spus că nu-s eu omul să plâng după laptele vărsat. S-a vărsat, ducă-se, facem altul, de soia, de ovăz, de pasăre, de ce s-o nimeri, noi să fim sănătoși, nu ne-a făcut pe noi o limbă. Sau poate da. Dar mai contează?  Istoria ne-a azvârlit pe toți în centrifugă de-a valma, de toate culorile și simțirile, iese cine poate și cum poate, poate la un moment dat vor ieși și niște oameni, deși mira-m-aș, prezentul parcă în altă direcție arată.

Oricum nu despre asta vroiam să vorbesc. Eu mi-am amintit de data de 15 martie 1990, când maghiarii din Târgu Mureș (dar și în alte localități cu populație maghiară semnificativă) au comemorat revoluția maghiară antihabsburgică de la 1848, comemorare rapid urmată de Marea Prietenie Româno-Maghiară cum îmi place mie să spun evenimentelor de la Târgu Mureș, cele care au lăsat orașul într-o zonă gri cum mai vedem și altele prin preajmă, una care ne-a transformat din capitală culturală a Ardealului într-un prăfuit orășel de provincie. Unde locul celei mai vestite cafenele din regiune, mare, plină de oglinzi, cu măsuțe negre lăcuite, nu jegurile alea gri, comunistoide, locul deci a fost preluat de un magazin de râze second. În centrul centrului, cum ar veni, se vând hainele purtate mai ani de occidentalii probabil praf și pulbere deja. Chestia asta e simbolică pentru mine, e un fel de memento mori, vezi cum trăiești, că uite unde ajungi, nah, dar fiecare cu propria simbolistică, măcar aici nu ne contrazicem…

Oricum ne contrazicem în orice altceva. Și dacă nu, băgăm pumnul în gura cui s-o nimeri. Ce pumn, cizmă de-a dreptul, așa cum am luat eu una în fluierul piciorului în acel martie de pomină pentru că s-a nimerit în autobuz să scot pe gură un ”Scuzați” în limba maghiară, dar puteam s-o iau la fel de bine și invers, adică sorry, gândesc trilingv, din gură putea ieși orice, dar cizma ți-o puteai lua oricum, că așa era atunci, și așa e și acum, deși mai puțin contondent.

Atunci am învățat că limitele libertății de exprimare, micuța aia libertate pe care credeam că am obținut-o cu sânge în acel decembrie ignorat acum, limitele deci sunt prestabilite nu de Big Brother, ci de bunăvoința celui de alături. Care, cum se face, se organizează în haite încizmate și aiaie, n-ai decât să gândești în șoaptă.  Haită care se bucură că are libertatea să înjure dulapul de la Cotroceni, pe Ilici sau pe Ciucă, și pe oricine altcineva, și bagă cizma în gura celui care iese din ortodoxia cognitivă a momentului.

Dar uite cum stricai eu din nou bunătate de model de comunicare: scurt, ușurel și înțepător. Nu-i bai. Noi să fim sănătoși.

Edith VEREȘ