Mersul cu Capra sau Turca, obicei păstrat în județul Mureș

Un obicei vechi, ale cărui origini se pierd în negura timpului, care în unele sate din judeţul Mureş se mai practică din Ajunul Crăciunului până după Anul Nou, este umblatul cu Capra sau Turca, ce simbolizează renaşterea şi reluarea ciclului vieţii.

„Cu Turca se umblă din Ajunul Crăciunului şi până la Anul Nou. Şi acest obicei este pe cale de dispariţie deoarece numărul celor ce joacă turca este din ce în ce mai mic. Turca aduce aminte de un personaj mitic transpus în acest animal ce aduce aminte de renaştere şi reluarea ciclului vieţii, în scena turcii intervenind cântarea turcii, moartea acesteia, descântatul şi finalul oraţiei după renaşterea turcii”, a declarat, pentru Agerpres, Mihai Teodor Naşca, un pasionat culegător de folclor din zona comunei Sânpetru de Câmpie.

Grupul copiilor este format din 2-3 indivizi, unul care poartă şi joacă turca, iar ceilalţi doi interpretează melodia, acompaniindu-se ritmic cu o tobă improvizată.

„Înainte vreme, cei care umblau cu turca erau feciorii satului. Dacă jucau turca bine, spectacolul era mai atrăgător, fiind aşteptaţi cu mare interes de către gospodari. În zilele noastre spectacolul este mai simplu. Unul dintre băieţi joacă turca pe o melodie interpretată vocal cu următorul text:
‘Tri, tri, tri Măriuţă, tri
Să vegem cum îi sări,
Ge când am plecat cu turca,
Fecele şi-o lăsat furca
Şi-o venit cu noi cu turca!’
Cu ani în urmă se cânta la fluier sau ‘clanetă’ pe o melodie asemănătoare cu Banu Mărăcine”, a precizat Naşca.

Într-o cercetare a folclorului din zona de Câmpie a judeţului Mureş, realizată profesorii Cornel Banu şi Mihai Teodor Naşca, este descris în amănunt modul de confecţionare a unei turci, însă şi rolul pe care fiecare dintre colindători îl joacă.

„Capul turcii este confecţionat din lemn cu un bot alungit şi ascuţit, cu falca de jos mobilă, încât jucătorul o poate face să clămpănească (să lovească ritmic, n.r.), în ritmul melodiei, trăgând mereu cu mâna de o sfoară. Capul este învelit de regulă, într-o blană de iepure şi înfipt într-o bâtă, care se ţine în mâna stângă. Pe cap se pun coarne, care sunt împodobite cu panglici de mătase sau hârtie creponată. De gâtul turcii se prindea un ‘lipigeu’ (covor ţesut care se pune pe perete, n.r.), de care se agaţă apoi clopoţei şi panglici colorate. Intrând în curtea gospodarului, unul dintre însoţitori cerea permisiunea de a o juca. Obţinând aprobarea, băieţii intrau în casă şi începeau să joace turca după melodia amintită mai sus. Banii oferiţi de gazdă erau aşezaţi pe masă, scaun sau în găleata cu apă, de unde trebuiau luaţi de către cel care juca turca, cu ajutorul ciocului – botului caprei. Dacă acesta nu era mulţumit de banii primiţi, juca în continuare, apoi apucându-l pe gazdă cu botul de haine îi făcea semn să mai aşeze bani pe masă. Pentru a prelungi această seară hazlie, gazda aşeza pe masă sau pe jos monede mici pe care turca le putea lua cu mare greutate”, se arată în studiul celor doi profesori.

După ce băieţii erau serviţi, ca de sărbători, mulţumeau pentru primire şi plecau la altă casă.

„Fiindcă este obositor de jucat turca, toţi membri grupului o jucau prin rotaţie. Banii adunaţi de casier erau împărţiţi în funcţie de contribuţia fiecăruia la construirea turcii”, se mai arată în cercetare.

(www.agerpres.ro)