INTERVIU. Radu Rad: „Atâta timp cât pot cânta, nu-mi trebuie nimic altceva!”

31 iulie 2023

Radu Rad este un tânăr pasionat încă de la grădiniță de muzică, ajungând să-și construiască o carieră din asta. Vineri, 28 iulie, am discutat cu Radu despre formarea sa, despre parcursul său dificil în a-și atinge scopul principal în viață – muzica – și despre cum aceasta reprezintă oaza lui de liniște și organizare. Absolvent al Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, viața acestuia este doar despre muzică și nu se vede profesând în niciun alt domeniu.

Reporter: Te rog pentru început să îți faci o scurtă prezentare.

Radu Rad: Motivul pentru care nici nu am succes pe social media este că mi-e foarte greu să desprind Radu – persoana de Radu – produsul. Dacă mă pui să fac reclamă la un produs, pot să o fac, pot să-ți spun de ce e bun pentru tine. Dacă mă pui să-mi fac reclamă, acolo intervine problema. Mi se pare foarte ciudat să mă laud pe mine însumi, deși trebuie să fac chestia asta, pentru că, până la urmă, sunt două persoane diferite. Am și zis că de acum înainte, când vorbesc cu oamenii pentru cântări, îi refuz dacă eu sunt la cântare. Le iau numărul de telefon când sunt acasă și nu mai sunt Radu – cântărețul, că devin Radu – impresarul. Atunci pot fi mai serios în ceea ce spun. Momentul artistic îți dă o anume energie și ești super fericit și nu poți să gândești la rece lucrurile.

Rep.: Care a fost procesul tău de formare? Când ți-ai dat seama că asta este ceea ce vrei să faci?

R.R.: La mine, procesul a început acum mult timp, în grădiniță. Am fost printre ultimele norocoase generații care au avut o educatoare foarte bună, care le-a zis părinților la finalul grădiniției despre fiecare direcție a fiecărui copil. Atât de bună era. La mine s-a pus accentul pe teatru și muzică, una din două. Și, practic, din clasa I-a fac muzică. Am cântat la vioară și pian și după, în liceu, la Liceul Vocațional de Artă Târgu Mureș, am început canto și a urmat facultatea, în Cluj. În facultate am început să mă dezvolt și am renunțat la ideea de operă, pentru că nu m-a încântat foarte mult. Am descoperit cântatul solo, lângă oameni și mi-am dat seama că ești mult mai aproape de ei și energia este mult mai puternică. Sentimental, ești lângă oameni, îi simți și ei te simt pe tine. Este extraordinar și asta mi-a plăcut întotdeauna.

Rep.: A fost un parcurs dificil?

R.R.: Prea puțin spus dificil. Trăim într-o țară în care multă lume mi-a spus să schimb genul muzical, să schimb pop opera. Muzica italienească – canțonetele – e muzică populară italienească. Pe asta mă axez. Și am avut rezultate: am câștigat multe distincții și premiul de excelență din partea orașului. Am mers în liceu la concursuri și cam la toate am câștigat locul I. Am primit și premii în bani, în cadrul unui proiect de promovare a tinerilor. Atunci am fost chemat pe scenă de vreo șase ori.

Rep.: Cine te-a susținut în acest demers?

R.R.: Părinții. Pe toate planurile: moral, financiar, tot. Mi-au interzis la un moment dat să lucrez. Mi-au spus că, în momentul în care văd că dau cântarea deoparte, pentru munca pe care vreau să o fac pentru niște bani, atunci se termină orice discuție. E greu, psihic, mental, iar ei știu asta. Ei vor, de fapt, să fie siguri că nu mă deplasez de la scopul meu.

Rep.: Acesta este scopul tău principal, muzica?

R.R.: Da. Toată viața. Am realizat că scara cea mai de jos la care pot ajunge, să nu-mi iasă nimic din punct de vedere muzical, să nu ajung cunoscut absolut deloc, să fiu nevoit să stau cu o boxă și un microfon pe stradă ca să pot trăi, este de ajuns. Aș fi, oricum, foarte fericit. Atâta timp cât pot cânta, nu-mi trebuie bani, nu-mi trebuie nimic.

Rep.: Care a fost cel mai emoționant concert pe care l-ai avut?

R.R.: Imaginează-ți să fii pe la începutul carierei tale, fără multă experiență de oameni și să nu știi cum să interacționezi cu ei și să trebuiască să duci un concert de 30 de minute cu muzica pe care o faci – care, oricum, nu e cea mai populară din România – într-unul dintre cele mai izolate sate ale Mureșului. A fost foarte stresant; nici nu știam cum să interacționez cu lumea, acești nici nu gustă muzica aceasta. Am rămas, totuși, surprins. Mă așteptam la mult mai rău. I-am obosit pe oameni, pentru că, în perioada aceea aș fi obosit pe oricine; nu știam să interpretez, nu știam să mă impun pe scenă, ceea ce am învățat acum. Totuși, le-a plăcut unora din ei. Au stat și m-au ascultat. Le plăcea diferența aceasta de muzică, cu care ei sunt obișnuiți.

Rep.: Care este secretul lipsei de stres în timp ce cânți?

R.R.: În momentul în care cânți, trebuie efectiv să-ți golești mintea de orice altceva. Nu mai există nimic. Am auzit de la un profesor de operă cu care am făcut în privat că, dacă vreodată uit partitura sau versurile, să zâmbesc și să deschid gura că o să iasă tot. Îmi eliberez mintea și atât, merge de la sine. Ideea este că tu știi informația; problema este că, dacă ai foarte multe gânduri în momentul în care interpretezi, se suprapun. Dar stresul dispare. Trebuie să fii concentrat pe nivelul tău de activitate, să-ți faci munca la o calitate superioară. Emoția, totuși, nu dispare niciodată. În momentul în care dispare emoția, dispare esența. Au fost momente în care mi-am uitat versurile pe scenă, nu mai știam ce trebuie să cânt. În secunda aceea, s-a dilatat timpul: o secundă însemna zece pentru mine. Am început să gândesc și am inversat eu cumva. Niciodată nu m-am blocat. Sunt ca peștele în apă pe scenă, sunt în mediul meu. Acolo oamenii vin în lumea mea.

Rep.: Ce concerte mai ai?

R.R.: Voi cânta în 26 august la Corunca. Am mai cântat și la Cristești de 1 Decembrie. Probabil, mai urmează.

Rep.: Ce impact ai avut asupra oamenilor și ce feedback ai primit?

R.R.: E vorba de impactul acesta de nou. Auzi o piesă doar în filme și, dintr-odată, te trezești că cineva îți cântă piesa aia exact cum te așteptai – sper eu – față în față. Am primit doar feedback pozitiv, deși am câțiva oameni în jurul meu cărora le interzic să-mi dea feedback pozitiv, pentru că am nevoie și de cel negativ pentru a mă dezvolta. E obligatoriu ca în domeniul acesta să fii într-o constantă îmbunătățire. Nu poți să te oprești, nu există un moment în care spui că totul e perfect. Cel mai trist moment din viața unui cântăreț, aici vorbesc despre mine, este momentul în care ești bolnav și n-ai voie să cânți.