Singurele lacrimi a cãror amãrãciune este deplinã, singura supãrare care poate îmbãtrâni chipul unei femei peste noapte sunt cele încercate de o mamã. Ea sacrificã totul fãrã speranţã de rãsplatã şi iubeşte necondiţionat. “Mamã nu înseamnã doar sã dai naştere unui copil. Mama e femeia care stã alãturi de el, care-l creşte şi îl simte”, spune Viorica.
Tero Pop Viorica are 34 de ani, iar în urma unei boli a aparatului digestiv, urmatã de diferite intervenţii chirurgicale, a rãmas cu un handicap pe viaţã. Nu poate sã ducã o sarcinã, diagnostic pus în anul 1997. “În fiecare searã urmãresc ştirile de la televizor şi rãmân şocatã când vãd ce sunt în stare anumite mame sã facã cu copiii lor. Sã-i arunci în câmp ca pe nişte obiecte nefolositoare. Urãsc acele femei şi Dumnezeu ştie ce aş fi în stare sã le fac”.
Viorica are o verişoarã care trãieşte în condiţii mizerabile tocmai în vârf de munte, la stâna unui cioban, într-o casã sãrãcãcioasã fãrã apã, gaz sau curent. Ea a dat naştere unui copil pe care, din cauza condiţiilor improprii pentru buna dezvoltare a unui sugar în care trãia, a preferat sã-l dea Vioricãi. “O cresc de micã şi o iubesc ca pe fata mea. Nu am loc de muncã, iar alocaţia de copil de 210.000 de lei este insuficientã dacã iei în calcul ce implicã creşterea unui copil”.
Femeia strânge în fiecare zi hârtii şi fier vechi din curţile magazinelor, o muncã pe care nu o face nici cu ruşine, nici cu scârbã. Câştigã zilnic 100.000 de lei şi este mulţumitã cã poate asigura micuţei un litru de lapte. La trei ani, Zsuzsanna, fetiţa de care are grijã Viorica, este firavã şi bolnãvicioasã. A fost nãscutã prematur, iar posibilitãţile financiare ale mamei nu permit asigurarea unei alimentaţii bazate pe vitamine şi minerale corespunzãtoare unei bune dezvoltãri psihice şi fizice: “Nu am un medic de familie pentru fetiţã. Ştiţi de ce? Pentru cã nu am bani. În ziua de azi medicul trebuie cumpãrat!”.
Stilul de trai pe care sunt nevoite sã-l ducã mama şi fiica este greu de imaginat. Locuiesc în cartierul Tudor, într-o garsonierã, alãturi de sora ei şi cei doi copii ai acesteia. “Îi cumpãr fetei ceva de mâncare şi, aşa cum fac toţi copiii, dupã ce se saturã o aruncã pe jos. Mã doare pentru cã ştiu cât muncesc pentru puţinul ce-l am. Dar o iubesc şi nu mã pot supãra pe ea. Cel mai important lucru pentru mine este sã o am aproape. Restul nu conteazã”.
Amalia VASILESCU
