Cine ne-a trădat?

„…Sistemul comunist nu a avut succes complet, din cauza rezistenţei a numeroşi cetăţeni din România… Oricât ar fi de fragilă şi minusculă în peisajul general, existenţa opoziţiei faţă de regim a unor oameni curajoşi are o însemnătate concludentă. Ea demonstrează că un element al adevăratei şi tradiţionalei Românii supravieţuieşte…”
David Funderburk, fost ambasador american în România

Născut în 1919, Aurel Dechi, ţăran din Ruşii-Munţi, judeţul Mureş, a fost condamnat de autorităţile comuniste la 12 ani de închisoare şi doi ani de domiciliu forţat în Bărăgan. A trecut prin patru închisori – Târgu Mureş, Cluj, Caransebeş şi Gherla. În acelaşi lot cu el au mai fost condamnate încă 11 persoane, cei mai mulţi din Ruşii-Munţi, dar şi din Filea. Marcat profund de regimul de detenţie, Aurel Dechi a supravieţuit închisorilor şi domiciliului forţat, murind în 1992. Până la sfârşitul vieţii şi-a pus obsesiv aceeaşi întrebare : cine ne-a trădat ?

Imediat după 23 august 1944, mişcarea de rezistenţă anticomunistă – deşi organizată precar şi oarecum în pripă – s-a extins la nivel naţional. Grupurile de rezistenţă au acţionat în zonele muntoase şi în cele puternic împădurite. Cele mai cunoscute grupuri de rezistenţă au fost „Haiducii Muscelului”, „Divizia Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Vlad Ţepeş I şi II”, dar au fost şi grupuri mai mici, care s-au organizat, ori au încercat să se organizeze în mod spontan, mai ales în lumea satelor. Rezistenţa anticomunistă a acestor grupuri nu a fost, din păcate, coordonată la nivel naţional şi, ca atare, durata şi eficienţa acţiunilor lor, depindea de atitudinea populaţiei locale şi de capacitatea de a-şi procura alimentele necesare în zonă. Făcând uz de mijloace de intimidare de o cruzime inimaginabilă, dar beneficiind şi de sprijinul consilierilor sovietici, precum şi al unor persoane din rândul localnicilor dispuse să trădeze, Securitatea română a reuşit spre sfârşitul anului 1958 să anihileze mişcarea de rezistenţă anticomunistă. Dramele supravieţuitorilor din rezistenţă şi ale familiilor lor sunt încă puţin cunoscute.

„M-a lăsat acasă cu trei copii mici”

Anica Dechi, are 79 de ani. A trăit profund drama soţului ei şi o retrăieşte ori de câte ori îşi aduce aminte. Anica Dechi povesteşte: „În 1942, eram amândoi refugiaţi la Braşov. El era soldat la aviaţie şi eu eram infirmieră la un spital. Atunci ne-am cunoscut, dar numai în 1944 ne-am căsătorit. În celălalt an, am venit la Ruşii-Munţi, de unde era el. Apoi au venit pe lume primii trei copii. Toate au mers bine până în 1950, când l-au arestat. M-a lăsat acasă cu trei copii mici. Ştiu că a fost întotdeauna împotriva comuniştilor, dar n-a fost singurul de pe aici. Mai ştiu că avea şi arme. La proces am aflat că erau 12 în grupul lor. Au fost arestaţi pe rând. De aici a mai fost arestat Grigore Frenţ, apoi Laurenţiu Stuparu… nu-i mai ştiu pe toţi. Au fost judecaţi de Tribunalul Militar din Cluj sub acuzaţia de uneltire împotriva ordinei de stat. El a primit cel mai mult, 12 ani de închisoare şi confiscarea averii. Înainte de fi condamnat a stat în anchetă la sediul Securităţii din Târgu Mureş aproape doi ani. Cât a fost la Târgu Mureş mă duceam la el să-i mai duc câte un pachet cu mâncare, cu haine curate, cu ţigări… Nu l-am putut vedea şi i le lăsam la poartă. Din când în când îmi mai dădeau hainele să i le spăl şi atunci vedeam că au sânge pe ele. Ştiam că îl bat, mi-a şi povestit mai târziu. În 12 ani de închisoare câţi a făcut, l-am văzut o singură dată, la Caransebeş. Mi-a fost foarte greu, dar mă bucuram că trăieşte”.

Ciulinii Bărăganului şi bunul păstor

Anica Dechi îşi continuă relatarea: „În 1962 a ispăşit cei 12 ani de închisoare. Dar în sentinţă i-au dat şi doi ani de domiciliu forţat în Bărăgan. Am lăsat copii la socrii şi am plecat cu el la Viişoara, un sat în mijlocul unui câmp. Era un sat foarte sărac, ridicat de alţi deportaţi – mai ales bănăţeni – care trecuseră pe acolo. Era foarte bolnav când a ieşit din puşcărie şi avea mari probleme cu plămânii. Abia se mai ţinea în picioare de slab ce era. Om în floarea vârstei, avea abia 36 de kilograme. Până s-a mai pus pe picioare, am lucrat numai eu. I-a fost foarte rău şi la un moment dat a fost internat la spital, în Slobozia. Am crezut că moare acolo, dar a avut zile. Aşa a vrut Dumnezeu. Cel mai greu ne-a fost în iarna lui 1963. Ne-am îmbolnăvit amândoi şi eram în pat. Nu mai aveam nimic de mâncare şi credeam că o să murim, fie de boală, fie de foame. Atunci s-a întâmplat o minune. A venit un preot romano-catolic în cocioaba noastră, părintele Miller. Era şi el deportat împreună cu alţi preoţi catolici. Nu ştiu cum, dar ne-a făcut rost de mâncare şi cât am fost bolnavi ne-a vizitat mereu şi ne-a adus tot ce a putut. Aşa am scăpat din cumpăna aceea. Când s-a făcut sănătos, bărbatul meu, care era ortodox, a trecut la catolici. Probabil că gestul preotului l-a hotărât definitiv, pentru că el avea de gând mai de mult să facă lucrul acesta. Îmi povestise că pe când era în închisoare la Caransebeş, conducerea închisorii i-a pus să se bată între ei. El a refuzat. Au refuzat şi preoţii romano-catolici şi greco-catolici care erau acolo. Dar au primit o bătaie groaznică de la alţii. Pe el l-a bătut un preot ortodox, deţinut ca şi el. Probabil că preotului i-a fost frică de ce ar putea păţi dacă refuză… Atunci a hotărât Aurel să se despartă de ortodoxie. N-a putut să înţeagă cum un păstor de suflete îşi părăseşte turma, ba mai mult, o şi asupreşte”.

„A iertat totul, dar n-a putut să uite…”

În 1964, familia Dechi s-a întors la Ruşii-Munţi. Drama lor se înscrie în drama colectivă – atât de puţin ştiută – a zecilor de mii de rezistenţi anticomunişti şi ale familiilor lor. Fără să se lase învinşi, dar cu mare greutate şi într-un mediu ostil, au luat viaţa de la capăt. Vremurile se schimbaseră. Nici prietenii de altădată nu mai erau aceiaşi. Ceilalţi foşti condamnaţi din lotul său se întorseseră mai demult. Aurel Dechi – cel care primise cea mai mare condamnare din lotul celor doisprezece – nu mai avea încredere în prieteni. Ştia că unul dintre ei îi trădase. A sperat că cel ce o făcuse va avea remuşcări şi că poate, într-o zi, va veni la el să-i spună. N-a făcut-o. Atunci s-a însingurat şi mai mult. În 1992 a murit discret în mijlocul familiei, singura care i-a fost alături tot timpul. „A iertat totul, dar n-a putut să uite niciodată prin câte i-a fost dat să treacă”, zice simplu şi senin Aurica Dechi.
Nicolae BALINT

Prin amploarea acţiunilor pe care le-au desfăşurat, cele mai eficiente grupuri de rezistenţă anticomunistă au fost:
– grupul condus de maiorul Nicolae Dabija în Munţii Apuseni – grup lichidat în 1949 ;
– grupul din Banat, condus de colonelul Ion Uţă şi legionarul Spiru Blănaru – grup lichidat în 1949 ;
– grupul de rezistenţă din Bucovina, aflat sub conducerea lui Vladimir Macoveciuc şi, după moartea acestuia, sub cea a fraţilor Ion şi Gavrilă Vatamaniuc, ultimul capturat abia în 1955 ;
– grupul de rezistenţă din Făgăraş – unul dintre cele mai active – condus de Ion Gavrilă-Ogoreanu pe versantul nordic şi colonelul Arsenescu şi fraţii Toma şi Petru Arnăuţoiu pe versantul sudic – acestea au fost lichidate pe rând până în 1958.