A acceptat cancerul, dar nu renunţă la viaţă

Are 23 de ani şi de patru ani este diagnosticată cu cancer. Eva Szabo, din Zalău, zâmbeşte permanent şi te priveşte cu ochi de un albastru clar: “Dacă mâine mor, eu sunt fericită, pentru că am trăit din plin în ultimii patru ani”. Nu îndrăzneşti să îi întrerupi povestea, care şochează prin acurateţe şi atitudine. A venit la Târgu Mureş pentru a beneficia de masajul special în tratarea limfedemului pe care fizioterapeuta Grupului Destine Comune i-l poate oferi.

În liceu o deranja foarte mult faptul că îi amorţeste piciorul. Medicul i-a recomandat vitamine, iar apoi i s-a spus că are lipsă de calciu. “Aşa că mi-a administrat tot felul de vitamine, care au ajutat tumoarea să crească”, povesteşte Eva. La 18 ani locuia cu fratele ei mai mare în chirie, datorită unor probleme pe care le avea cu părinţii. Lucra în fiecare zi, aşa că nu şi-a permis să renunţe la banii pentru chirie ca să consulte mai mulţi medici. Asta până când a ajuns la Urgenţă, paralizată pe partea dreaptă. Nici cei de acolo nu au ştiut cum să o ajute. “Am intrat în Zalău în spital pentru două săptămâni. Nu ştiam ce se întâmplă, pentru că medicii vroiau să discute doar cu părinţii şi nu cu mine, care arătam de 16 ani”, mărturiseşte Eva. Apoi a plecat la Cluj, unde i s-a făcut o biopsie la ce părea o umflătură pe piciorul drept. “Eram cea mai tânără din secţie. Am stat timp de trei săpătămâni, în care am distrat pe toată lumea. Aşa mi se părea normal, dacă nu eram eu optimistă, ce puteau spune cei bătrâni?!”.

Piciorul sau viaţa

Diagnosticul a fost dur: sarcom sinovial, o penetrare a tumorii în muşchi şi os. O boală foarte rară, deci greu de diagnosticat. “La 18 ani abia ştiam ce înseamnă o biopsie, iar când tatăl meu a venit la spital şi a început să plângă, a trebuit să îl consolez”, îşi aminteşte Eva. A fost informată apoi că trebuie să aleagă între a-şi pierde piciorul drept sau de a aştepta cancerul să infecteze întreg organismul. “Am acceptat cancerul într-o după-masă. Am ştiut că nu o să mă ucidă. Dar decizia de a-mi fi amputat piciorul a fost destul de greu de luat”. A cerut sfatul unei fundaţii ungare, care a ajutat-o să ajungă într-un spital din Ungaria, unde i s-a spus că îi pot salva osul şi reface sistemul limfatic. “Am plecat la Budapesta cu fratele meu şi două valize. Nu mai văzusem un metrou în viaţa mea. Toată lumea m-a ajutat, am avut bani pentru cele trei săptămâni petrecute acolo. Tot ce conta era piciorul meu”, povesteşte Eva. Din păcate, intervenţia nu a reuşit, aşa că piciorul i-a fost amputat. A beneficiat de atunci de proteze. “Am urmat şi tratament de chimioterapie, fără să mă gândesc să renunţ, chiar dacă ştiam că doare. Am rămas cheală de trei ori, acum am păr de bebeluş”, spune Eva, care zâmbeşte din toată inima, fără urmă de tristeţe sau abandon.

Un sistem de viitor

Acum vine la Târgu Mureş la şedinţe speciale de masaj pentru limfedem, problemă apărută după ce i-a fost amputat piciorul. Exemplul Stelei Hanusz, preşedinta Grupului Destine Comune, o face să se gândească serios să deschidă o fundaţie şi în Zalău. “Este o fată nemaipomentită. Într-o săptămână am învăţat de la ea o mulţime de lucruri. Este un exemplu de viaţă”, spune Stela Hanusz. În timpul discuţiei Eva îşi aminteşte că în weekend s-a gândit cum poate să îi facă pe bărbaţii bolnavi de cancer să iasă din casă, să îşi trăiască viaţa: “Gata, ştiu, îi scot la pescuit, la un fotbal, nu au cum să mă refuze!”. Optimismul ei este cronic şi pare că nici o boală din lume nu ar putea să îi şteargă de pe buze surâsul. Stela Hanusz, care este de 10 ani implicată în activitatea de ajutorare a celor afectaţi de cancer, spune că sistemul sanitar ar trebui să facă mai mult pentru bolnavi: “Lumea nu ştie, nu cunoaşte. Este important ca bolnavul să cunoască situaţia, să fie educat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru familii. Dacă prevenţia şi consilierea ar funcţiona perfect, ar fi economisiţi mulţi bani, dar şi zile petrecute de bolnavi, familii şi prieteni în deznădejde”.
Colaborarea între Destine Comune şi viitoarea organizaţie pe care Eva Szabo se gâdeşte să o înfiinţeze va fi de lungă durată. Scopul este unul singur: viaţa.
Corina ALBOTA