Case pentru ''ştabii'' mureşeni ai partidului

Spre sfârşitul deceniului al şaptelea un reghinean stabilit în fosta Republică Federală a Germaniei, avocatul Erhard Plesch, negocia cu Nicolae Ceauşescu condiţiile de emigrare pentru saşii din România. Nu era ceva neobişnuit, evreii făcuseră şi ei obiectul unei asemenea tranzacţii.

Aprobările de plecare definitivă se acordau cu mare greutate, iar cei care în final reuşeau totuşi să le obţină, trebuiau să prezinte la ridicarea paşaportului diverse adeverinţe. Iar dacă ne mai gândim şi la faptul că la plecare nu mai aveau decât hainele de pe ei, ceva lenjerie şi albume de familie, ne putem face cât de cât o idee referitor la modul în care aveau să o ia de la capăt în locurile în care urmau să se stabilească.
Preţul corect
Între anii 1971-1976, Erwin Wickert a fost ambasadorul Republicii Federale a Germaniei la Bucureşti. În 2001, la 25 de ani de la părăsirea fotoliului de diplomat din România, Wickert a publicat un excepţional volum de memorii, "Ochii Fericiţi", în care a dedicat un întreg capitol trăirilor sale din timpul exercitării funcţiei de ambasador la Bucureşti. Una dintre informaţiile şocante despre politica ceauşistă ne arată modul în care fostul dictator făcea trafic de fiinţe umane. Situaţia era următoarea: pentru fiecare român de origine germană care avea nevoie de aprobare din partea lui Ceauşescu pentru plecare definitivă în Germania Federală, statul german plătea o despăgubire. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, astfel că Ceauşescu pusese la punct un adevărat „mercurial al saşilor plecaţi". Iată care erau preţurile:
* Categoria A : 1.800 DM – caz normal;
* Categoria B1: 5.500 DM – student;
* Categoria B2 : 7.000 DM – student în ultimul an de facultate;
* Categoria C : 11.000 DM – absolvent al unei şcoli superioare cu diploma de stat;
* Categoria D : 2.900 DM – tehnician sau muncitor calificat;
Aceste prevederi au fost însă extinse cu timpul şi asupra altor cetăţeni români indiferent cărei etnii aparţineau.
Birocraţia
comunistă
Supuşi unor persecuţii şi vexaţiuni diverse din partea regimului comunist, foarte mulţi cetăţeni români au dorit să emigreze. Dincolo de considerentele de ordin ideologic care făceau ca aceste plecări să se aprobe cu foarte mare greutate, statul român a considerat că plecarea acestora, ar putea deveni în final şi o sursă de profit. Celor care li se aproba plecarea definitivă, li se naţionalizau locuinţele – multe dintre ele devenind locuinţele unor ştabi locali mai mari sau mai mici – şi totodată, pentru cei plecaţi, statul german plătea un preţ conform ''mercurialului'' stabilit. Dar statul comunist nu admitea nici cea mai mică pagubă din partea acestora. La ridicarea paşapoartelor, cei în cauză trebuiau să prezinte adeverinţe de la fostul loc de muncă din care să rezulte că nu au lipsuri, dar şi adeverinţe de la Biblioteca Judeţeană că nu au litigii cu această instituţie. În intervalul de timp 1978-1985, Biblioteca Judeţeană Mureş a eliberat 184 de astfel de adeverinţe. Spaţiul nu ne permite să detaliem acest aspect, dar ar fi foarte interesant de urmărit ''traseul'' locuinţelor naţionalizate de la cei plecaţi, câte dintre ele au mai fost revendicate ulterior prin Legea 112/1995 şi care au fost soluţiile. Probabil că parte dintre ele nici n-au mai fost revendicate, devenind după 1995 proprietăţi imobiliare cu acte în regulă pentru cei care le-au obţinut – în virtutea funcţiilor avute în vechiul regim – drept cadou de la partid.

La ridicarea paşapoartelor, cei în cauză trebuiau să prezinte adeverinţe de la fostul loc de muncă din care să rezulte că nu au lipsuri, dar şi adeverinţe de la Biblioteca Judeţeană că nu au litigii cu această instituţie. În intervalul de timp 1978-1985, Biblioteca Judeţeană Mureş a eliberat 184 de astfel de adeverinţe.

Nicolae BALINT
nicolae_balint@yahoo.com