Brâncuşi trebuie adus acasă! (I)

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduieşte să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituţii româneşti cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligenţe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuşi. O dorinţă a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobiţa – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi putut face ceva, Laurian Stănchescu a găsit şi găseşte în continuare resursele interioare, dar şi materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează şi nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că a găsit totuşi câţiva oameni inimoşi şi sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat şi îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilităţi. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.
      
Demersurile pe lângă diverse instituţii n-au avut efect
Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare şi demnitate naţională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituţii importante ale statului român. În unele situaţii nu a primit nici măcar un răspuns de complezenţă. ”Dorinţa lui Brâncuşi, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobiţa, este pentru fiecare român o chestiune de onoare şi demnitate naţională. De un an şi jumătate încerc să atrag atenţia autorităţilor române prin proteste iniţiate în faţa Parlamentului României, Guvernului şi a Ministerului Culturii. Aceste instituţii, aşa zise româneşti, au ignorat dorinţa lui Brâncuşi. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente şi la Palatul Cotroceni pentru Preşedintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat şi alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Aşa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobiţa şi am început marşul Brâncuşi pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 de kilometri pe jos, restul cu trenul şi maşina. Au fost zone unde poliţia mi-a interzis marşul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Naţional şi un profesor de la Liceul Brâncuşi din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuşi. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, aşa că marşul care urma să continuie până în Franţa, a trebuit întrerupt şi să mă întorc în ţară… Pentru acel marş, care a durat două luni, am primit 7.900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”
Implicarea Academiei Române, dar şi a unor patrioţi locali
Al doilea marş Brâncuşi a fost mul mai bine pregătit, dar şi receptivitatea unor instituţii şi a unor persoane particulare faţă de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în ţară, am pregatit al doilea marş spre Paris, reuşind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuşi, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină şi este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobiţa. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare şi masă până la Paris, prin Episcopiile româneşti din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aştepţi. Reuşita celui de-al doilea marş s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, şi căutam necăjit o maşină pentru a desăvârşi acest al doilea marş Brâncuşi. Înmulţisem documentele pe care trebuia să le înmânez Preşedinţiei şi Parlamentului Franţei. Aveam şi 96 de semnături de la descendenţii lui Brâncuşi, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorinţa marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare şi după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În cinci minute aveam un microbus cu opt locuri şi şofer pentru visul lui Brâncuşi….”
(urmare în numărul de mâine)
Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)
Opera lui Brâncuşi suscită şi azi un interes deosebit din partea specialiştilor, dar şi o admiraţie aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii –  Brâncuşi se bucură de o apreciere excepţională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuşi însuşi s-a considerat toată viaţa a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuşi nu se bucură de consideraţia pe care o merită pe deplin.