TEDx Cornişa: Mioara Olimpia Mireştean despre curajul de a privi dincolo de umbră

Mioara Olimpia Mireşetean este din Târgu-Mureş şi este practicant de șamanism şi facilitator de cercuri de femei. Călătoria sa a început de mult, chiar de dinainte de a se naște în această viață. În forma de acum, este absolventă a două facultăți, una de geografie şi, la 10 ani distanță, una de istorie. După 15 ani de muncă în învățământ, un moment dificil din viața sa  a dus-o către originile ei, a pus-o faţă-n faţă cu umbra, nu doar cu cea personală, ci cu cea ancestrală. Astfel a ajuns să se întoarcă la origini la practica ritualurilor vechi, autohtone şi autentice. În luna mai, la TEDx Cornişa, pe scena Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, ea şi-a spus povestea. O poveste despre un tip de curaj pe care ar trebui să-l avem cu toții.

Șamanul este cel care face legătura între lumea văzută şi lumile nevăzute. Prin șamanism învățăm, în primul rând, să ne aducem aminte de legătura noastră cu MAMA, prima MAMĂ, MAMA PĂMÂNT. Mioara Olimpia şi-a spus povestea desculță pentru că “nu mă simțeam Eu pe tocuri, mai ales că am o conexiune cu Mama Pământ. În șamanism, Pământul e Mamă.”

Mioara, Mioara, Mioara!

“În 2010 îmi amintesc ziua când, după un Bum imens în viața mea, o cădere, am avut o mare revelație. Mă întorsesem acasă aici, în Târgu Mureș, de la semnarea actelor de divorț, prăbușită, terminată cu tot ce construisem jos. N-am vrut să vorbesc cu nimeni, absolut cu nimeni. Am ajuns acasă, într-o nouă casă, și am zis ce să fac? Vreau să mă uit la un film motivațional. Am căutat și am descoperit acest film, August Rush. M-am uitat de două ori. Filmul acesta efectiv a fost ancora mea, pornirea mea într-o nouă călătorie, pentru că m-a învățat să ascult sunetele din jurul meu, m-a învățat să ascult muzica care se creează lângă mine și pe care eu o creez.”

„Selectând sunetele, am observat că unele îmi plăceau, unele nu. Unele parcă deschideau spații din mine, altele mă strângeau, mă încorsetau. Ce am început să ascult? Tot! În acea perioadă mi-am dat seama că despre Olimpia știu multe. Da, oare ce se întâmplă dacă eu mă prezint Mioara? Numele Mioara îmi era ascuns la spate pentru că mă identificam cu oița din Miorița. Când eram în școala generală am lipsit de la acea oră ca nu cumva să-și amintească colegii mei că pe mine mă cheamă Mioara. Sigur, ei habar nu aveau, dar în mintea mea era clar că eu nu vreau să mă asociez cu Mioara.”

„Începând să mă prezint Mioara, mi-am ascultat numele rostit de diferite persoane. Mioara, Mioara, Mioara. Wow, ceva se întâmpla când ascultam. În 2010 habar nu aveam de toată știința care a descoperit miracolul sunetului. Nu știam despre terapii, despre partea de împlinire a unui om cu ajutorul sunetului. Nu înțelegeam vibraţia sunetului, frecvența sunetului, practic eu eram doar atentă la ce se întâmplă când îmi rostesc numele: Mioara. Am început să mi-l când și a fost un pas important pentru mine să mă prezint aşa, să am acest curaj, să spun: Eu sunt Mioara! Mioara mi-a adus ceva nou, mi-a adus o așezare în mine. M-am așezat pentru prima dată în mine, am înţeles, în sfârşit, ce înseamnă să mă aşez în mine.”

Umbra este făcută de lumină

„Ce s-a întâmplat a fost un miracol, a fost prima dată în viața mea când m-am deschis spre a asculta poveștile străbunilor mei, a neamului meu care curge prin mine. Știți de ce? Pentru că până atunci neamul meu, din prisma mea era văzut doar prin defectele pe care mai târziu le-am numit umbre. Am realizat ceva, dacă eu mă uit la umbră, umbra este făcută de lumină, înseamnă că în spate este copacul. Eu vreau să văd lumina, vreau să văd ce calități, ce daruri mi-au transmis străbunii mei și m-am așezat și am avut curaj să mă uit la umbrele mele, la umbrele care curgeau pe mine pentru că vroiam să văd lumina. Ați avut acest curaj? Nu este ușor. Ai nevoie de o așezare în tine, dar nu este imposibil, se poate. Ajunge să vezi că dacă copacul este mare și umbra este mare, dacă umbra este mare și copacul este mare, depinde de privitor la ce se uită. Și am ales să mă uit la copac, la copacul familiei mele.”

„Nu ştiam de arborele genealogic decât științific, dar s-a produs această schimbare odată cu conectarea numelui, pentru că fiecare nume pe care noi îl purtăm are un dar. Poate ați citit pe internet și ați observat că vă scrie despre numele respectiv care sunt calitățile, despre ce se întâmplă când vă pronunțați numele, dar aveți și nume de familie, ce va transmis? Este mult mai mult de atât, este mult mai mult, este mult mai profund. Nu primim numele întâmplător. Acest nume Mioara m-a conectat cu străbunii mei și ce am aflat, ce am văzut, ce am ascultat?”

„Am văzut cum o femeie din neamul meu era foarte conștientă că în momentul în care ea amestecă ingredientele pentru mâncarea copiilor e și a familiei ei, ea pune în acea mâncare viziunea asupra viitorului copiilor ei. Știa că Ionel poate să fie un foarte bun învățător pentru că e îi plăcea cartea și ştia că Petru iubea pământul, putea să fie un foarte bun agricultor și era conștientă în timp ce amesteca la ce se gândește. Şi am învăţat să fiu conștientă de ce ofer și ce primesc.”

 „Apoi am văzut o altă femeie a cărui bărbat a plecat în război, n-a jelit, n-a jelit şi știți de ce? O așteptau șase copii acasă? N-avea timp de jelit. Și am învățat determinarea. Am învățat determinarea unei femei și n-a mai văzut umbrele. Am văzut lumina și am început să mă prezint: eu sunt Olimpia Mioara din neamul Mireștenilor și al Șandorilor și al Cherteșilor și al Bartoșilor. Și toate aceste nume nu sunt doar nume, sunt rădăcinile mele și poate vă dați seama, cum mi-am dat seama și eu, cu cât avem rădăcinile, mai adânci înfipte în pământ, vântul nu ne suflă.”

„Femeia cu tot pântecul cuprinde lumea, se arată și dansează”

„Am făcut un următor pas mi-am făcut vocea auzită ca femeie a neamului meu, mi-am făcut vocea auzită. mea murea. Și mi-am făcut curaj să mi-aud voce. Și am avut curaj și am curaj să cânt, să spun cine sunt, ce sunt, ce nu sunt. Și m-am ridicat ca femeie și am pășit în lume și am descoperit femei ca și mine peste tot în lumea asta și toate aveau aceeași viziune să facă o lume mai bună. Și știți de ce? Știți de ce femeile au aceste viziuni? Pentru că în pântecul unei femei, nu e burtă nu e abdomen, este pântec, cu toată puterea lui, D-zeu a pus în pântec creația acestei lumi”

„Femeia cu tot pântecul cuprinde lumea, se arată și dansează cu lumea și am început să dansez. Am început să dansez nu doar cu lumea, ci cu viața. Femeia se extinde pe orizontală, cuprinde, creează, dar bărbatul ei e în spate și o susține, el se întinde de la cer la pământ ca ea să poată să cuprindă o lume. Și am mai învățat ca acest dans este precum apa. Am învățat și am avut curajul să-mi pun limite sănătoase, să știu ce bun pentru mine și ce nu, să nu dau când nu am energie, să mă retrag dacă nu mă privește acel aspect. Și am învățat că pentru o femeie competiția nu există, admirația există. Și m-am uitat la femeile de lângă mine și n-am văzut decât ce am și eu și am descoperit povești, multe povești și atunci m-am conectat cu povestea mea, cu istoria poveștii mele.”

„Știți că suntem prinși de povestea noastră? Suntem atât de prinși încât oricând, oricine ne-ar întreba, am avea aceeași poveste. Dar dacă povestea asta ar fi povestită nu doar de Scufița Roșie, ci și de lup, ci și de mamă, de bunică, de vânător, nu ar fi puncte de vedere diferite? Cum ar fi povestea mea povestită nu doar de fetița Olimpia, ci de adolescenta, de femeia adultă? Și dintr-o dată am realizat că de pe mine au căzut niște blocuri. M-am destructurat de acea poveste și mi-am dat voie să mă văd dezvăluită și să mă arăt exact așa cum sunt acum. Mi-am dat pantofii jos și m-am arătat lumii autentică, cu accentul meu ardelenesc la care n-am renunțat și am început să spun povești care inspiră. Povești care creează povești, care trezesc emoții și vindecă. Sunteți pregătit să vă spun o poveste, s-o ascultați?”

Eu vreau să fiu iertarea!

„Într-o zi micul suflețel s-a dus să stea de vorbă cu D-zeu și i-a spus: „Doamne, eu știu cine sunt.” „Cine ești?”, a întrebat D-zeu. „Eu sunt lumina!” Wow, minunat, dar după un timp și-a dat seama că a fi lumină nu ajunge. El vrea să simtă că este lumina, nu doar să știe că este lumina adică cu adevărat să fie lumina și s-a dus în apă și a spus: „Doamne, eu vreau să simt, să fiu acea lumină din din toţi porii mei!” „Minunat, dar vezi tu, ca să fii lumină, vei avea nevoie să cunoști întunericul, vei fi înconjurat de întuneric, altfel nu poți să înțelegi ce-i lumină nu poți să înțelegi ce e dreapta dacă nu știi ce e stânga, ce sus dacă nu știi ce e jos.”

„Ok, am nevoie să muncesc cu curaj, să cobor pe pământ, să mă înconjor de mult întuneric ca să fiu lumină.” Dintr-o dată s-a decepţionat aşa, a stat şi s-a gândit şi, pentru că lumina are mai multe aspecte a zis: „Doamne aş vrea să fiu iertare!” Foarte frumos, dar sufleţelul era trist în continuare. „Cine are acest curaj să coboare pe pământ, să-și diminueze vibrația, să nu mai să aibă această lumină doar ca să mă învețe pe mine iertarea?”

„Din spate a auzit „EU!” şi când s-a întors a văzut un suflet mare, mare, minunat, frumos. „Am mai făcut asta pentru tine”, sufletul nu-şi amintea, se simţea ruşinat, „Cum? Când?” Nu-şi amintea de acest suflet mare. „Am o dorinţă, vezi tu, ca să fac asta pentru tine trebuie să cobor pe Pământ şi să te fac să suferi. Eu voi uita cine sunt, voi uita și te rog pe tine să-ți amintești ca să te pot răni, ca tu să poți să înveți iertarea.”

„Aşa voi face!”, a spus Sufleţelul.

 „Există cu siguranţă, în viaţa fiecăruia, astfel de oameni. u siguranță în viața fiecăruia. Poate îi îmbrăţişăm acum şi le spunem „mulţumesc” pentru că ne-au învățat ceva despre noi, ceva ce ne-am promis cândva.”

AHO!

A consemnat Sanda VIŢELAR