Somnul raţiunii naşte monştri

Patimile maghiare după Trianon

Difuzat miercuri seara începând cu ora 20.15, pe postul de televiziune Antena 1, filmul "Trianon" s-a dovedit a fi o peliculă cu tentă de vodevil ieftin, patetică şi penibilă în acelaşi timp. Un film de propagandă cu vădit mesaj naţionalist – revizionist care a ajuns să fie nedifuzat până şi în ţara de origine.

Difuzarea filmului în România mi s-a părut a fi însă un act de curaj şi, de ce nu, un act de normalitate într-o ţară care se pretinde democratică. Intervenţia telefonică în timpul emisiunii a doamnei Mona Muscă, ministrul Culturii şi Cultelor privind interzicerea acestei producţii în România a fost insuficient argumentată şi de aceea poate nu a reuşit să convingă. După vizionarea filmului, nu-ţi poţi pune decât întrebarea: mesajul filmului fiind atât de clar, totuşi cui foloseşte această peliculă ?
Filmul "Trianon" realizat de regizorul maghiar Koltay Gabor a fost urmărit cu interes de publicul larg, dovadă în acest sens fiind şi numărul extraordinar de mare de e-mail-uri şi SMS-uri trimise la Antena 1. Dezbaterea care a urmat şi la care au participat realizatorul filmului, regizorul maghiar Koltay Gabor, istoricul maghiar, Raffai Erno, precum şi istoricul Florin Constantiniu şi analiştii politici Emil Hurezeanu, Ioan Cristoiu şi Cristian Tudor Popescu a fost una deosebit de interesantă. Purtată până târziu în noapte, putem aprecia faptul că dezbaterea pe marginea unui subiect atât de sensibil, s-a desfăşurat în termeni civilizaţi, dar cu uşoare accente glandulare din partea lui Cristian Tudor Popescu şi iritare din partea moderatorului (imparţial ?) Marius Tucă. Faţă de întrebările pertinente şi la obiect care i s-au adresat, mai ales din partea lui Emil Hurezeanu şi a lui Florin Constantiniu, la un moment dat regizorul Koltay Gabor a devenit vizibil iritat, iar uneori încurcat a fost chiar şi istoricul Raffai Erno.

Memorie selectivă

După ce am vizionat selecţiunea de două ore din filmul Trianon, precum şi dezbaterile care au urmat, am ajuns la concluzia că i s-a acordat prea multă atenţie acestei pelicule ieftine. Filmul se prezintă ca o însăilare cât se poate de selectivă şi subiectivă din arhivele maghiare, anumite spicuiri din poezia şi proza lui Petoffi Sandor, Ady Endre, Herczeg Ferenc şi Wass Albert, precum şi aprecieri cu vădită tentă naţionalist – revizionistă din partea unor oameni politici ai momentului care apar în film şi dintre care i-am reţinut în mod deosebit pe Tokes Laszlo şi Csurka Istvan, "un Vadim în variantă maghiară", cum bine îl caracteriza unul dintre invitaţii români ai acestei dezbateri. Tratatul de pace semnat de Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920, cu Puterile Aliate, este prezentat în film ca o conspiraţie europeană împotriva statului maghiar – "putere făuritoare de istorie în această zonă", cum este numit de istoricul maghiar – stat revenit din acel moment la graniţele lui naturale. Se vorbeşte despre Trianon ca despre o nedreptate istorică care va genera în timp pericole pentru pacea Europei, se pun în discuţie graniţele actuale ale statului maghiar şi se vorbeşte patetic despre suferinţele maghiarilor din Ungaria de după Trianon şi chiar despre suferinţele maghiarilor din diaspora (Ucraina, Slovacia, Croaţia, Serbia şi România). În film ne este de asemenea prezentată măreţia Imperiului Austro-Ungar – un imperiu multinaţional – parţial cultura maghiară, rolul statului maghiar în apărarea Europei în faţa invaziei turceşti şi rolul lui civilizator, precum şi încercarea regentului Horthy Miklos de a reda măreţia de altădată a unui stat artificial creat şi a unei naţiuni dominante şi dominatoare prin forţa armelor şi a alianţelor matrimoniale. De asemenea se sugerează în mod direct faptul că într-o Europă unită şi egală, identitatea naţională – inclusiv cea maghiară – este ameninţată până la dispariţie.

Şi totuşi cui foloseşte ?

În film nu se aminteşte nimic – evident cu bună ştiinţă – despre suferinţele naţiunilor dominate de maghiari, despre politica de asimilare forţată a acestora de către naţiunea "civilizatoare" maghiară, despre rolul armatei regale române în 1919 când i-a eliberat pe maghiari de spectrul instaurării în acel moment al bolşevismului, despre statul fascist maghiar şi nici despre politica antievreiască dusă în teritoriile ocupate de către guvernul Horthy Miklos, politică faţă de care însăşi Eichmann, responsabilul aplicării "soluţiei finale" se arăta plăcut impresionat. Pelicula seamănă izbitor cu filmele de propagandă din deceniul al patrulea al secolului trecut care rulau în sălile cinematografelor italiene şi germane din timpul lui Mussolini şi Hitler. În film sunt omisiuni voite, care întăresc convingerea că filmul a fost făcut cu vădita intenţie de a exalta naţionalismul – revizionist maghiar şi care, în acelaşi timp poate provoca – şi în mod cert provoacă – sensibilităţile croaţilor, sârbilor, românilor, ucrainienilor şi slovacilor, dar mai ales ale "exaltaţilor" din rândurile acestor naţiuni. În acest context nu poţi decât să te întrebi cui foloseşte o asemenea producţie ? În nici un caz bunei convieţuiri între naţiunile care, mai devreme sau mai târziu vor face parte, volens-nolens, dintr-o Europă unită şi egală, cu alte aspiraţii şi un alt nivel de cultură şi civilizaţie.
Nicolae BALINT