Trăim într-o lume nebună…

Un nor negru, de plumb s-a proptit deasupra României de câţiva ani încoace şi nu vrea să plece. Lipsuri. Sărăcie. Greutăţi. Certuri. Alcool. Nebunie. Crimă. Etapele evoluţiei societăţii româneşti. Deschidem televizorul. Prima ştire – viol în Fălticeni. A doua ştire – deces groaznic la Copşa Mică. A treia – crimă din dragoste în Reghin. Trei ştiri care fac cât zece, zece minute de greaţă. Zece zile de teamă. Zece ani de milă. Milă de noi, nebunii care ne acceptăm condiţia mizeră în care trăim. Patetic. Ne e teamă pentru clipa care va urma şi pentru ziua de mâine. Câţi dintre noi nu au ce mânca? Câţi nu au cu ce să îşi îmbrace copiii la şcoală? Ne trezim dimineaţa şi, poate, singura clipă de fericire este când deschidem geamul şi vedem că vine primăvara. Şi atunci, chiar dacă nu suntem criminali, nu suntem noi nebunii, că ne bucură unica rază de soare? Un picur de căldură peste aerul rece, o rază de lumină peste iarna neagră.
Ne chinuim să fim normali, verticali, demni, să nu dăm de bănuit, că de fapt noi suntem nebunii. Suntem victime ale sistemului din realitatea crudă, incoloră, roboţii vieţii, ne trăim fericirea pe unica speranţă: raza de soare care încearcă din răsputeri să se strecoare printre norii de plumb.
Ar fi bine dacă n-ar fi foarte rău, ar fi bine dacă n-ar fi nori. Bucuria de a trăi o vedem doar la copii, ne lipseşte exaltarea copilărească. Unde să o căutăm? N-o găsim!
Iluzii deşarte…parcă şi soarele întârzie azi.

Liana TODORAN