REPORTAJ. Pasiunea pentru carte a Larisei, poveste plină de ambiție

Larisa Suciu are 22 de ani și este studentă la Comunicare și relații publice în cadrul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Deși spune că nu îi place să fie numită exemplu, Larisa este cu siguranță un om a cărui poveste merită cunoscută.

„Ce să facă un copil care nu vede cu o cameră?”

Ambiția a înflorit în Larisa, deși viața i-a pus piedici. Ea a început să vadă la vârsta de cinci ani.

„Nu m-am născut nevăzătoare, dar m-am născut cu lipsa pupilelor. E drept la vremea aceea, în 2001, nu se făcea transplant de pupilă în România, iar mie mi s-a făcut un transplant de cristalin la ochiul stâng în același an. Aveam un an și două luni. Transplantul nu a reușit pentru că eu de fapt nu aveam nevoie de acesta. Posibil să fi fost pe atunci și o cataractă, dar cristalinul oricum nu a fost pus unde ar fi trebuit să fie și va trebui și scos la un moment dat. Problema e că după operație nu se știe exact ce s-a întâmplat pentru că doctorița respectivă a murit la câteva luni și spitalul nu a vrut să mai dea dosarul părinților mei, deci nu aveam pe cine să dăm în judecată. Dar cert e că m-am ales cu o cornee distrusă. Apoi pe finalul aceluiași an am avut un transplant de cristalin la ochiul drept în București, tot o inutilitate. Mai târziu, când aveam 5 ani, m-am dus iarăși la București să fac alt transplant de cristalin, iar când am intrat în sala de operație am aflat că nu am nevoie de cristalin, lucru ce era evident. Atunci a fost totuși prima dată când un doctor a făcut cu adevărat ceva, în sensul în care a construit o pupilă artificială, pe care a pus-o cumva, deși nu e pusă bine și nu mai poate fi mișcată”, povestește Larisa.

În prezent, aceasta nu vede deloc cu ochiul stâng, iar cu ochiul drept doar 10%, adică vede în ansamblu și la apropiere, dar nu poate sesiza detaliile. S-a obișnuit cu situația ei și deși vederea nu-i va mai fi îmbunătățită probabil niciodată, aceasta merge anual la control.

Tot copil fiind, prin prisma aparatului foto cu film pe care îl aveau părinții și a multelor poze cu ea din acea perioadă, Larisa reușește să descopere ceea ce ochii ei nu vedeau. Continuitate a acestei pasiuni sunt pozele cu caractera artistic pe care le postează pe pagina de Instagram.

10K urmăritori pentru promovarea cărților

Povestea ei în online începe de la o pasiune pe care a descoperit-o copil fiind.

„Am două pisici și mai nou lumea mă poreclește fata aia care citește o sută de cărți pe an. De când eram mică îmi plăceau poveștile și când am învățat să citesc, prima carte a fost „Heidi, fetița munților”, pe care am citit-o de vreo zece ori, la un moment dat o știam pe de rost. Cartea aceasta a fost primul meu contact cu literatura”, așa se prezintă pe scurt Larisa.

Fie că s-a inspirat din povestea protagonistei cărții respective sau din celelalte basme care i-au conturat copilăria, Larisa a devenit acum personajul înfometat în citirea a sute de cărți. Astfel, prin această evadare pe care o găsea în cărți, ea a reușit să adune pe Instagram o cumunitate de peste zece mii de urmăritori, oameni pasionați de citit, curioși să descopere recenziile și feedback-urile pe care aceasta le dă pentru fiecare carte parcursă. Momentan Larisa lucrează cu multe edituri care îi trimit cărți pentru a le recenza. Și deși „o nișă mică în România”, aceasta a promovării cărților, ea a reușit să se remarce și prin înclinația pentru fotografie, care a fost un plus pentru evoluația ei în online.

„Ea nu are ce să caute aici, nu o să facă nimic cu viața ei”

Larisa a primit susținerea părinților, în drumul pe care l-a ales în mediul online, deși aceștia nu înțelegeau cu exactitate ce înseamnă tot procesul. Tot părinții s-au numărat printre puținii oameni care i-au fost alături și când a mers la școală.

„A fost foarte greu să intru în sistemul de învățământ. În perioada aia nu se acceptau persoane ca mine și nimeni nu a vrut să-și ia responsabilitatea. Părinții mei mai aveau puțin și se puneau în genunchi, Protecția Copilului i-a amenințat cu poliția. Până la urmă au găsit o învățătoare, care a spus că își asumă ea responsabilitatea. Dar câțiva ani am avut probleme. La Protecția Copilului trebuia să merg în fiecare an să-mi refac certificatul de grad, pe care l-am primit definitiv dupa 19 ani.”

Perioada gimnaziului a fost cea mai dificilă pentru ea. Profesorii o descurajau, chiar dacă ea a muncit mereu pentru note și pentru a evolua. Deși efortul ei era mai mare decât a celorlalți copii, pentru că nevăzând la tablă, împrumuta mereu caietele de la colegi și își scria acasa, ea a reușit să se mențină întotdeauna printre cei care învățau cel mai bine.

„Nu o să uit niciodată o profesoară. Venise mama după mine și în fața clasei îi spunea mamei: Ea nu are ce să caute aici, doar o chinuiți, nu o să facă nimic cu viața ei, oricum nu are niciun viitor” , povestește Larisa.

Însă împotriva momentelor în care se proteja închizându-se față de oameni, prin forțele proprii a hotărât că trebuie să le dovedească contrariul. Prin urmare, chiar dacă în clasa a VIII-a, colegii o subestimau spunând că ea nu are ce să caute la liceu, prin trudă și implicare a ajuns astăzi în ultimul an la facultate.

Cât de superficial e omul?

Obstacolele pe care i le-a impus viața nu au privat-o pe Larisa de fercire, ci din contră, au îndemnat-o să o caute și să o găsească în orice lucru neînsemnat pentru mulți alții. A descoperit că un nevăzător are un potențial de apreciere mult mai ridicat în comparație cu un om lipsit de o problemă asemănătoare, a cărui superficialitate în modul de a trăi îl îndepărtează de substratul real al vieții. Prin firea puternică a reușit să depășească orice impas și mai mult, prin tot ceea ce a trăit, Larisa povestește că a învățat să se bucure cu sufletul de toate chestiile mărunte din viață, iar împlinirea interioară o găsește chiar și într-un simplu răsărit de soare sau o îmbrățișare caldă.

Dorința Larisei

Pe lânga sursa de inspirație care este pentru ceilalți, Larisa a reușit să se regăsească în ceea ce-i place și se bucură că a reușit să se remarce prin asta, mai ales că deși e un om plin de dedicare, se simțea adesea „la marginea grupului, dar dacă se poate în afara lui”.

„Mă super enervează când mă trezesc într-un grup de oameni și cineva de acolo începe să dea indicații despre cum se simte și cum vede Larisa. Și e o informație total eronată, iar mie nu-mi cere nimeni părerea. În momentul acela, toată integrarea mea naturală în grup s-a dus”.

Așa cum obișnuiește ea să le spună „cunoscătorii de oameni”, au fost cei care au făcut-o adesea să se simtă mică, pentru că deși nu știau problema ei încercau să arate că „știu ei mai bine”. Dorința ei este ca societatea să înțeleagă că și oamenii ca ea sunt tot oameni. Oameni care trebuie de asemenea întrebați și ascultați.

Oameni care simt la fel, care încearcă și care reușesc.

Ioana MĂRGINEAN