INTERVIU. Ramona Ban, omul care a învins cancerul cu speranța neclintită

La nivel global, pe data de 4 februarie, se sărbătorește Ziua Internațională de Luptă Împotriva Cancerului, un moment dedicat conștientizării și mobilizării în combaterea acestei maladii necruțătoare. În lumina acestei boli devastatoare, omenirea se unește pentru a accentua importanța prevenirii și a tratamentului la nivel mondial. Cancerul, un inamic al vieții, răpește în fiecare an inimile și sufletele celor dragi, iar această zi își propune să ofere o rază de speranță și solidaritate în fața acestei provocări teribile.

Dar ce se întâmplă atunci când, din senin, viața își arată latura cea mai crudă? Ce se întâmplă când, în locul bucuriei și sănătății, apare diagnosticul greu de suportat al cancerului? Este povestea lui Ramona Ban, o poveste de luptă și curaj, dar și de durere și neputință. Ramona, o femeie puternică, o mamă iubitoare, și un erou al vieții, împărtășește cum a reușit să păstreze flacăra speranței înălțată, chiar și în fața întunericului adânc al acestei boli nemiloase. Este o poveste despre cum credința poate fi un far de lumină în cea mai neagră noapte, despre cum dragostea și susținerea celor dragi pot fi remediul la rănile adânci ale sufletului. Aflați mai multe citind interviul ei, care este o mărturie vie a luptei și a biruinței umane în fața celor mai grele încercări.

Reporter: Cu ce tip de cancer ați fost diagnosticată?

Ramona Ban: Am fost diagnosticată cu cancer mamar în stadiul doi.

Rep: Cum s-a produs diagnosticarea?

R.B.: Desi făcusem înainte controale periodice, ecografii si mamografii la sân, am simțit într-o zi la sân o inflamație care m-a pus pe gânduri. Nu trecuse nici 6 luni de la ultima mamografie așa că am asteptat vreo două luni până m-am hotărat să merg din nou la un control. Am mers la aceeași doamnă doctor la care mergeam periodic și am vazut în ochii ei îngrijorarea atunci când m-a consultat. Deci, eram oarecum pregatită atunci când a venit rezultatul biopsiei…carcinom mamar invaziv de tip NST, grad 2.

Rep: Ce tratament v-a fost prescris de către medicul specialist?

R.B.: In ceea ce privește tratamentul, am început cu un tratament hormonal care constă în medicamente și o injecție pe lună care, din păcate, nu au dus la rezultatul dorit de doamna doctor oncolog și de mine, bineînteles. A urmat chimioterapia. Șoc pentru mine, dar mai ales pentru copii. Am omis să vă spun că familia mea este formată din soț și cei doi copii ai noștri: Ianis, care la vremea aceea tocmai împlinise 13 ani și Tania, care avea atunci 8 ani. Deci șoc, știam cu toții ce urma să se întâmple dupa începerea chimioterapiei. A început după a doua ședintă să-mi cadă părul. A trebuit să mă tund. Au plans copii, am plans și eu. Era modul prin care se vedea în exterior boala de care sufeream. Au început apoi să-mi cadă genele și sprâncenele. I-am liniștit pe copii și pe mine mergând într-un magazin de peruci și cumpărând o perucă deosebită, de culoarea mov, de care cu toții am fost foarte încântați.

Rep: Ce schimbări s-au produs în viața dumneavoastră odată cu acest crunt diagnostic?

R.B.: Odata cu acest diagnostic cea mai mare schimbare a fost faptul ca nu am mai mers la muncă. Poate acesta a fost si atuul pe care l-am avut față de copii, faptul ca voi fi acasă cu ei un an și jumătate. Așa am echilibrat balanța.

Rep.: Cine v-a fost de alături în această luptă titanică?

R.B.: Am avut alaturi de mine în această luptă în primul rând familia și prietenii. De fapt, cred că am avut alaturi pe toată lumea. Am descoperit atația oamenii extraordinari în jurul meu, de la medici, asistente, până la manichiuristă, cosmeticiană, colegi de muncă. Am primit sprijin din toate părțile și nu am văzut niciodată în ochii lor milă, doar susținere și încurajare. Am avut în jur oameni veseli și uneori mi se părea că nu iau în serios problema mea de sănătate. Am trecut prin perioadele grele făcând haz de necaz.

Rep: Care ar fi principala învățătură deprinsă din această experiență?

R.B.: Eu cred că nimic în viață nu este întâmplător. Cred cu tărie că Dumnezeu mi-a dat această încercare pentru că eu eram cea care puteam să duc această povară. Eu puteam să fiu puternică, în primul rand,  pentru mine. Era lupta mea! Am înțeles atunci că uneori trebuie să te mai oprești din alergatura asta în care suntem cu toții antrenati, să te dai un pas în spate, să-ți tragi sufletul și să te bucuri de tot ce este în jurul tau.

Rep.: Cum a fost pentru dumneavoastră să duceți această luptă?

R.B.: Nu m-am gândit niciodată să renunț. Am avut un singur țel, să mă fac bine, să mă pot bucura în continuare de familie și familia de mine. Îmi doream în continuare să călătoresc cu familia și prietenii, să dansăm la petreceri, să merg cu prietenele la film, să stau pe terasă la țară dimineața și să văd cum se ridică ceața de peste sat. Lucrurile mici deveniseră acum cele mai importante.

Rep.: Care este mesajul pe care îl transmiteți celor care se confruntă cu această boală și nu găsesc resursele necesare pentru a spera la vindecare?

R.B.: Aș sfătui pe toată lumea să meargă la medic dacă au vreo problemă. Este vital să descoperi boala cât mai devreme, altfel nu ai șanse să învingi. Trebuie să lupti, da, dar merită! Fiecare luptă câștigată îți dă puterea să mergi mai departe, iar eșecurile trebuie să te întărească. Nu trebuie să dai acestei boli o importanță mai mare decat o are. Da, trebuie să respecți indicațiile medicului, să-ți faci tratamentele, dar nu trebuie să uiti de tot ce făceai înainte de diagnostic. Să dansezi în continuare, să râzi cu familia și prietenii, să te dai cu bicicleta cu copiii, să pleci în vacanță.

A consemnat, Mădălina ROHAN