De ce aşteptăm toată săptămâna după ziua de vineri?

De câte ori nu v-aţi deschis ochii în dimineaţa de luni tânjind la încă o zi de duminică? De câte ori nu vă pierdeţi în gânduri numărând câte momente vă mai despart de ziua de vineri? De câte ori nu aţi sperat ca timpul să se oprească pentru a vă putea bucura de fiecare secundă a zilelor libere?

Este simplu, de prea multe ori. De mult prea multe ori am pornit cu stângul şi probabil că multă vreme tot aşa o să şi continuăm. De prea multe ori ne dorim să dăm timpul înapoi fie să reparăm o greşeală, fie să retrăim un moment.

Există multe lucruri pe care nu le putem controla, vremea de exemplu, dar cu certitudine putem controla atitudinea pe care o avem faţă de ceva anume. Şi atunci, este atitudinea singura cheie necesară pentru a răspunde acestor întrebări?

Ceea ce mă pune pe gânduri este faptul că „oamenii aşteaptă toată săptămâna după ziua de vineri, tot anul după vacanţa de vară şi toată viaţa după fericire” (autor necunoscut). Îmi repet neclarităţile ca un ecou, la infinit. Dar nu le aude nimeni, nu le răspunde nimeni. Nu am un răspuns concret la ceea ce caut, iar răspunsurile celorlalţi nu mă satisfac. Răspunsurile superficiale nu sunt suficiente pentru mine, nici pentru ei n-ar trebui să fie, dar bănuiesc că e o problemă mult prea nesemnificativă pentru a i se acorda atenţie. Şi totuşi, de ce aşteptăm toată viaţa după fericire?

Răspunsuri fără temei am putea găsi o infinitate – „Nu am şcoală, am timp pentru mine” , „În weekend pot să ies, pot să mă distrez” , „Pot să dorm mai mult, să mă odihnesc” – acestea sunt doar câteva dintre cele mai comune replici pe care le dau tinerii atunci când vine vorba de sfârşitul de săptămână. Iar atunci reformulez: De ce nu ai timp pentru tine? De ce nu te poţi distra oricând simţi nevoia?

Şi regret nespus că nu putem vedea dincolo de perdeaua ce ne stă în cale. Regret nespus că nu am puterea să o dau la o parte şi să-mi clătesc ochii cu peisajul superb ce se ascunde în spatele ei. Dar ceea ce regret cel mai tare este faptul că mi-a luat atât de mult timp să mă spăl puţin pe faţă şi să-mi caut răspunsul. Să-mi caut portiţa de scăpare din curtea ignoranţei şi a superficialităţii. De ce aştept toată săptămâna ziua de vineri?

Mă îndemn în fiecare luni dimineaţă să-mi disturb întunericul în care simt că mă adâncesc. Să-mi dau la o parte draperia şi să mă scald în bătaia razelor de soare ce se strecoară în cameră. Ah! şi cât de uşor îmi sună în fiecare seară, dar cât de dificil îmi este dimineaţa.

Limita, mi-am impus-o eu. Faptul că-mi displace ziua de luni tot eu mi l-am impus. Aşa cum sunt sigură că au făcut-o şi alţii. M-am plafonat la gândul că ceva mai groaznic decât începutul de săptămână nu există; că nu am să fiu niciodată în stare să mă pot ridica dimineaţa din pat zâmbind. Ei bine! Şi eu aştept toată săptămâna după ziua de vineri. Şi eu abia aştept să mă pot relaxa în cele două zile de weekend. De asemenea, şi eu ar trebui să-mi revizuiesc atitudinea faţă de acest subiect.

Să ne schimbăm principiile după care am trăit o viaţă întreagă este cum nu se poate mai dificil. Să îţi pui la îndoială tot ce ai crezut până acum este un proces lung şi complicat. Nu a spus nimeni că va fi uşor, dar dacă nu acum, atunci când? căci, așa cum afirma Eleanor Roosevelt, „Nu vei fi niciodată mai tânăr decât eşti în acest moment” .

Iar dorinţa mea cea mai puternică este să ajungem, cândva, în punctul în care să trăim pentru fiecare zi de luni, pentru fiecare primă zi. Limita noastră să spargă barierele, să depăşească cerul şi să se piardă în Univers. Să se îndepărteze atât de tare de noi încât să simţim că lumea e a noastră, a fiecăruia dintre noi.

Da. Asta îmi doresc! Să mă trezesc luni dimineaţa şi să nu-mi amintesc de ce m-am întrebat o viaţă întreagă: de ce aşteptăm toată săptămâna ziua de vineri.

Cristina HÎRŞAN, clasa a XI-a

Colegiul Economic ,,Transilvania” Târgu-Mureș