Om al străzii la 76 de ani

O femeie de 76 de ani ocupă în fiecare zi unul din scaunele Catedralei Ortodoxe pentru a se feri de frigul de afară, pentru a se ruga sau cerşi de mâncare * În urmă cu şase ani s-a trezit în stradă, fără un acoperiş deasupra capului şi cu patru nepoţi în grijă * A trebuit să-i dea la orfelinat, pentru că nu avea cum să-i îngrijească * Bolnavă de TBC, a stat o perioadă de timp în spital, de care îşi aduce aminte pentru că avea de mâncare şi un pat cald * Acum trăieşte dintr-un ajutor social de 400.000 de lei, din care jumătate merg pe medicamente * Împreună cu alte şase persoane, împarte o cămăruţă pe care vor trebui să o părăsească în vară

Mă aplec din nou asupra unui subiect ce constituie un exemplu al trăirii la limita existenţei. Nu pentru că eu am dreptul să judec, dar mă îngrozeşte realitatea înjositoare care conturează felul nostru de a fi. Se strecoară în fiecare zi printre noi, atenţi să nu ne deranjeze, aşteaptă un ajutor în bani sau mâncare şi apoi se pierd fără a lăsa vreo urmă în vreun tronson de bloc sau o înfundătură unde, dacă intri, e aproape imposibil să fi găsit vreodată. Oameni fără prea multă educaţie, oameni simpli, care duc o viaţă plină de neajunsuri, dominată de angoasă, disperare şi tensiune în faţa zilei de mâine. Oamenii străzii.
Pentru a avea o imagine adevărată a nivelului socio-economic în care ne zbatem, nu trebuie privit în cămările ticsite, în conturi sau portbagajele maşinilor, cât sunt de spaţioase şi dacă intră în ele toate bagajele pentru excursia în Grecia. Trebuie căutat prin cele mai înghesuite, murdare şi friguroase dărâmături. Acolo găseşti un răspuns.

În stradă cu patru nepoţi

Reghina Hipi este o femeie de 76 de ani care nu mai găseşte sprijin şi alinare în nimic. În fiecare zi ocupă un loc pe unul din scaunele din Catedrala Ortodoxă Română pentru a se feri de frigul de afară, pentru a se ruga sau cerşi de mâncare. A avut patru copii, dar au murit toţi, este văduvă de 40 de ani şi nu mai are pe nimeni. “Nu este normal, este strigător la cer să moară copiii înaintea părinţilor. Durere mai mare nu am trăit şi toată sărăcia mea de acum nici nu o mai pun la suflet”. În urmă cu şase ani, femeia locuia cu unul din băieţii ei. Din nefercire, acesta avea o căsnicie nereuşită. Certurile, lipsurile de care se loveau în fiecare zi şi greutăţile ivite în creşterea celor patru copii pe care-i aveau i-au adus în situaţia de a nu se mai suporta reciproc şi, în final, au ajuns la divorţ. Nora bătrânei a vândut casa, şi-a părăsit copiii şi a plecat fără să se uite înapoi. Peste noapte, Reghina s-a trezit în stradă, fără un acoperiş deasupra capului şi cu patru nepoţi în grijă. Pentru că nu avea cu ce să-i întreţină şi nu nici alte rude care să se implice în creşterea şi educaţia lor, Reghina a fost nevoită să-i dea la un orfelinat din Luduş.
“Ameţesc de foame…”

Singurul ajutor social cu care trăieşte bătrâna este de 400.000 de lei. Este un ajutor social de care beneficiază familiile şi persoanele singure care au dreptul la un venit minim garantat, acordat lunar prin lege. De acest ajutor beneficiază şi persoanele fără domiciliu, aflate în situaţii de nevoie, pe baza declaraţiei pe propria răspundere că nu au solicitat drepturile de la alte primării. “Sunt bani puţini, nu mă descurc deloc cu banii. Aseară nu am mâncat nimic, astăzi nu ştiu cum va fi. Sunt singură, nu-mi trebuie cine stie ce de mâncare, dar simt uneori că ameţesc. Nu mi-e bine deloc şi nici picioarele nu mă mai ţin” spune Reghina. Femeia este bolnavă de TBC şi a stat o perioadă de timp internată în spital. “Mi-a plăcut acolo, că aveam de mâncare şi aveam un pat cald în care să dorm. Dar nu m-au putut ţine mai mult”, spune femeia. Tratamentul pentru TBC constă într-o combinaţie de 4 medicamente diferite şi durează 6 luni. Jumătate din ajutorul social pe care-l primeşte, Reghina îl dă pe medicamente.
Oameni fără locuinţă înghesuiţi la căldură

Reghina locuieşte, din mila unui proprietar, într-un spaţiu mic, a cărui destinaţie urmează a fi schimbat în cursul verii. Laolaltă cu bătrâna mai locuiesc încă patru copii, între 6 şi 15 ani, şi doi tineri majori. Toţi fără locuinţă. Se încălzesc la o sobă cu lemne şi mănâncă resturi. Se spală într-un lighean cu apa încălzită pe sobă şi se îmbracă zile în şir cu aceleaşi haine mici, strâmte sau mult prea mari pentru statura lor, improprii frigului de afară. Cei doi tineri au făcut o cerere la primărie pentru o locuinţă de stat sau una socială în urmă cu trei ani de zile, dar după atâta timp nu au reuşit încă să ajungă în capul listei repartizărilor. Ei spun că se tem pentru soarta lor. Va veni vara şi vor fi nevoiţi să plece. Aceşti oameni sunt măcinaţi în fiecare zi de sentimente dureroase insuportabile. În cele din urmă, viaţa lor plină de încărcătură tensională culminează prin resemnare. Numai acceptarea realităţii le dă putere.
Amalia VASILESCU