Patimile şi Învierea lui Hristos

Învierea lui Iisus Hristos este cel mai controversat eveniment petrecut în istorie. De aproape 2000 de ani, omenirea este împărţită între cei care cred că Iisus a învins moartea şi cei convinşi că totul este un mit fără substanţă. Fără îndoială că învierea reprezintă un scandal pentru limitele raţiunii umane, şi nimeni nu poate ajunge să creadă în realitatea acesteia fără ajutorul harului lui Dumnezeu, însă chiar şi aşa, există suficiente argumente pentru a demonstra autenticitatea ei. Răspunsul la provocarea pe care ne-o aruncă Hristos nu poate fi neglijat. Până la urmă, fie că ne convine sau nu, de felul în care ne vom raporta la evenimentul Învierii lui Hristos depinde destinul etern al fiecărui om.

Relatările evanghelice despre prinderea, judecata, condamnarea, răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos frapează, mai mult decât orice, prin sobrietatea lor. Se simte că intenţia Evangheliştilor n-a fost să consemneze evenimente strict istorice sau să scrie texte cu valoare estetică. Ei au procedat astfel deoarece învierea lui Hristos a fost o intervenţie dumnezeiască atât de clară, încât nu a necesitat nici comentarii, nici cosmetizări. Totuşi, contextul în care s-au derulat evenimentele care au urmat învierii a lăsat destul loc îndoielii. Contestatarii au invocat drept argumente în favoarea părerii lor numărul restrîns de persoane care au fost martori învierii lui Isus, mărturiile ucenicilor, acuzate de subiectivism, lipsa martorilor obiectivi, a persoanelor care nu au fost în legătură strânsă cu Isus, mergând până la a nega faptul că Iisus ar fi murit.
O analiză mai atentă a acestor opinii le poate dovedi netemeinicia. Vom începe mai întâi prin a spune că nu putem crede în învierea lui Iisus dacă nu credem mai întâi în moartea Lui. Cei care susţin că Iisus a fost doar într-un leşin profund pe cruce sau că a căzut în comă, iar ulterior, în mormânt, pe piatra rece, şi-a revenit, merită să reflecteze asupra consecinţelor chinurilor pe care le suferă un om atunci când este biciuit, apoi răstignit.

Pedeapsa cea mai groaznică

Din relatările Evangheliştilor, ştim ce s-a întâmplat în ultimele ore din viaţa lui Hristos. După ce Iisus a fost prins în grădina Ghetsimani şi adus în faţa Sanhedrinului, mai marii sinagogii l-au condamnat la moarte şi l-au trimis guvernatorului roman al Iudeei, Ponţiu Pilat, pentru îndeplinirea sentinţei. Atât Noul Testament, cât şi literatura rabinică indică foarte clar că Pilat a încercat să se opună condamnării lui Iisus, pe care-l considera nevinovat. El s-a spălat în public pe mâini, a apelat la Irod Antipa, a organizat o veritabilă scenă a suferinţei pentru a înduioşa poporul (arătarea lui Iisus biciuit, legat şi cu cunună de spini), a încercat să-l amnistieze pe Iisus cu ocazia Paştilor, dar fără succes. În cele din urmă, după ce autorităţile iudaice au ameninţat că-l vor acuza de trădare a Cezarului (pentru că Iisus s-ar fi declarat Împărat, uzurpând, chipurile, autoritatea acestuia), Pilat a cedat. Iisus a fost condamnat să moară prin cel mai groaznic supliciu din acea vreme – crucificarea, considerată de Cicero "servitutis extremum summumque supplicium" – "cea mai extremă formă de pedepsire a sclavilor" şi "crudelissimum taeterrimumque supplicium" – "cea mai crudă şi mai dezgustătoare pedeapsă".

Sfârtecat în bucăţi

Cum în Roma antică crucificarea era precedată întotdeauna de flagelare, Iisus a fost supus mai întâi biciuirii cu aşa-numitul "flagrum", un bici scurt cu cozi de piele de lungimi diferite, în care erau împletite bile de fier sau bucăţi ascuţite de oase de oaie. Înainte de a fi flagelat, osânditul era dezbrăcat de haine, iar mâinile îi erau legate cu funii de un stâlp. Spatele, fesele şi picioarele condamnatului erau biciuite de mai mulţi soldaţi. Deşi iudeii limitau prin lege numărul de lovituri la "patruzeci fără una", romanii nu aveau o asemenea limită, victima aflându-se astfel la cheremul biciuitorilor. Severitatea torturii depindea de dispoziţia soldaţilor şi avea menirea de a slăbi victima până în pragul morţii. Textele existente în acea vreme descriu cu lux de amănunte consecinţele flagelării: "bilele de fier provoacă răni profunde, iar oasele ascuţite lasă brazde adânci pe trup. Pe măsură ce biciuirea continuă, bucăţi de carne se desprind din trup, lăsând să se vadă pe alocuri osul. Sângele ţâşneşte şi se scurge în şuvoaie pe pământ". După ce a trecut prin toate aceste chinuri, Iisus a fost victima unui alt obicei crud al vremii. Adeseori, după biciuire, soldaţii îl batjocoreau pe osândit. Soldaţii romani, amuzaţi de faptul că Iisus pretindea că este regele iudeilor, i-au pus o robă pe umeri, o coroană de spini pe cap, şi un baston de lemn pe post de sceptru în mâna dreaptă. Apoi, l-au scuipat şi l-au lovit în cap cu bastonul.

Tortura de pe cruce

În această stare de slabiciune fizică şi mentală, Iisus a fost obligat să-şi ducă în spate crucea, de la locul flagelării până pe Golgota, în afara zidurilor oraşului Ierusalim. Deoarece o cruce cântărea în jur de 135 de kilograme, osânditul purta doar partea transversală a acesteia, care avea între 35 şi 55 de kilograme. Crucea era aşezată pe ceafa victimei, iar aceasta era însoţită până la locul crucificării de o gardă militară romană, condusă de un centurion. La locul execuţiei, osânditul era culcat cu spatele pe pământ şi cu braţele întinse şi era fixat de cruce cu ajutorul unor cuie de fier, lungi de aproximativ 13-18 centimetri şi late de un centimetru. Cuiele erau înfipte în palme sau la încheieturile palmelor, precum şi în labele picioarelor. După baterea cuielor, crucea era ridicată în poziţie orizontală, iar deasupra capului osânditului era fixată o plăcuţă, pe care erau scrise numele condamnatului şi crimele pentru care era pedepsit. În funcţie de severitatea traumatismelor provocate de biciuire, victima mai supravieţuia între 3-4 ore şi 3-4 zile. Până în clipa morţii, victima trecea prin chinuri îngrozitoare: venele sfâşiate şi tendoanele zdrobite provocau o durere atroce, rănile inflamate începeau să se cangreneze, iar arterele, mai ales cele ale capului şi stomacului, se umflau din cauza sângelui închegat. La toate acestea se adăugau setea arzătoare, foamea şi ameţeala. În plus, cel crucificat era obligat să suporte durerea provocată în urma secţionării nervilor de la încheieturile mâinilor şi din picioare. Din cauza poziţiei nenaturale, greutatea corpului presa asupra muşchilor intercostali, stânjenind expiraţia şi provocând crampe şi contracţii musculare. Fiecare respiraţie devenea tot mai greoaie, până când, în final, victima murea asfixiată, cu trupul golit de sânge. Toate acestea lucruri, dar şi faptul că soldaţii au străpuns cu suliţa coasta lui Iisus, din care a curs sânge şi apă, dovedesc că moartea fizică, în trup, a fost o realitate pentru Mântuitor.

De la deznădeje la speranţă

Acest fel de a pieri ales de Dumnezeu a fost o încununare a kenozei (golirii de Sine), practicată în Întrupare de a doua Persoană a Sfintei Treimi. Aceaşi smerenie s-a manifestat şi în actul învierii, petrecut în întunericul nopţii, în acelaşi anonimat ca şi naşterea Mântuitorului, astfel că de la cel mai mare eveniment al istoriei umane ne-au rămas doar câteva semne. Cel mai "evident" este mormântul gol. Nimeni nu a contestat vreodată, nici măcar în literatura rabinică, ostilă lui Hristos, existenţa mormântului gol din Ierusalim. Evanghelistul Matei (28, 11-15) arată că imediat după Înviere, oficialităţile evreieşti au răspândit zvonul că trupul lui Iisus ar fi fost furat de ucenici. Ipoteza furtului trupului de către ucenici este lesne de combătut. Se ştie foarte bine cât de uşor l-au părăsit aceştia pe Iisus, în momentele cele mai grele. Mai mult, în zilele care au urmat crucificării, apostolii au stat ascunşi, de teama autorităţilor. E de prisos să mai spunem că, în aceste condiţii, ei nu s-ar fi încumetat să se apropie de mormântul lui Iisus, mai ales că acesta era păzit de o gardă de soldaţi romani.
Tocmai din aceste motive, cea mai măreaţă dintre toate dovezile învierii este transformarea vieţilor ucenicilor lui Iisus. Când mesajul învierii le-a fost vestit prima dată, ei au rămas neîncrezători, însă din momentul în care s-au convins de adevăr, nu s-au mai îndoit niciodată. Dacă la răstignire ucenicii erau fără speranţe, în prima zi a săptămânii inimile lor erau deja pline de încredere. În cele din urmă, din cei 12 apostoli, 11 au murit ca martiri pentru că au crezut două lucruri fundamentale: că Iisus a Înviat şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Cum se justifică schimbarea uluitoare a acestor oameni într-un timp atât de scurt? Simpla dispariţie a trupului lui Isus din mormânt nu ar fi putut să le transforme spiritele şi caracterele. Trei zile nu ar fi fost de ajuns pentru înfiriparea unei asemenea legende care să-i afecteze într-o asemenea măsură.

Cine caută, găseşte

Replica pe care o dau mulţi în cor este: "Ei bine, mulţi oameni au murit pentru o minciună; şi ce dovedeşte asta?" Într-adevăr, mulţi au murit pentru o minciună, crezând că ea este adevăr. Însă dacă învierea n-ar fi avut loc, ucenicii ar fi ştiut acest lucru. Este greu să găseşti în istorie 11 bărbaţi care să fi murit pentru o minciună, ştiind că este o minciună! Apostolii au fost torturaţi, biciuiţi şi, în cele din urmă, au trecut testul dur al morţii pentru a confirma ceea ce au proclamat – învierea lui Iisus. Petru a murit crucificat, Andrei, crucificat, Matei, ucis cu sabia, Iacob, fiul lui Alfeu, crucificat, Filip, crucificat, Simon, crucificat, Tadeu, străpuns de săgeţi, Iacob, fratele lui Iisus, ucis cu pietre, Toma, ucis cu lancea, Bartolomeu, crucificat şi Iacob, fiul lui Zebedeu, ucis cu sabia. Mai presus de orice însă, vieţile transformate a milioane şi milioane de oameni care au crezut în moartea şi învierea lui Iisus de-a lungul a 2000 de ani constituie cel mai puternic argument în favoarea realităţii învierii Domnului. Toţi aceştia au înţeles că nu întâmplător Dumnezeu a îngăduit ca dubiul să planeze asupra învierii Sale, că El a acceptat chiar şi minciuna preoţilor, că a fost luat de ucenici, să se perpetueze în istorie. Realitatea învierii Sale a fost pusă pe aceeaşi cumpănă cu îndoiala, tocmai pentru ca omul să fie liber să aleagă Adevărul sau minciuna, credinţa sau necredinţa.
"Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.", spune Mântuitorul în Evanghelia după Ioan (20:29). Iar pe cei care caută dovezi despre adevărul învierii şi despre existenţa Sa, Dumnezeu îi asigură că le vor găsi dacă le vor căuta din toată inima şi din tot sufletul lor.

Ioan BUTIURCÃ