Conflictul franco-algerian

În perioada interbelicã, Franţa a lãsat ca politica ei algerianã sã fie dictatã de europenii din Algeria sau, mai exact spus, de cãtre cei care pretindeau cã vorbesc în numele lor. Înainte de Al Doilea Rãzboi Mondial, aceştia s-au împotrivit cu succes proiectului care crea condiţii pentru acordarea de drepturi electorale musulmanilor, iar dupã rãzboi au reuşit sã goleascã statutul Algeriei de conţinutul sãu liberal.

Primelor solicitãri ale naţionaliştilor algerieni, conduşi de Abbas Ferhat, vizând acordarea unei mai mari independenţe, li s-a rãspuns printr-o promisiune (fãcutã oficial în 1947) şi anume cã va fi acceptatã participarea deplinã a algerienilor la politica şi guvernarea ţãrii. Promisiunea nu a fost însã respectatã. Franţa era preocupatã de realizarea altor obiective care vizau o reînnoire constituţionalã şi socialã, iar crearea celei de-a IV-a Republici pe teritoriul Franţei s-a dovedit insuficientã pentru a-şi impune voinţa asupra intransigenţilor şi conservatorilor colonişti francezi din Algeria. În acelaşi timp, strãdaniile guvernului francez au fost zãdãrnicite de incapacitatea de a se baza deplin pe loialitatea comandanţilor sãi militari din Algeria, care treceau adesea de partea coloniştilor.

Escaladarea conflictului

Acţiunile de represiune îndreptate împotriva populaţiei musulmane au condus la izbucnirea rãzboiului algerian de independenţã (1954 – 1962), care a devastat ţara, atât datoritã pagubelor materiale produse şi pierderilor de vieţi omeneşti cât şi exodului de colonişti care a urmat, aceştia luând cu ei atât capitalul, cât şi tehnologia de care dispuneau.
La 1 noiembrie 1954, între coloniştii francezi şi naţionaliştii musulmani algerieni s-au declanşat ostilitãţi, care au fost organizate de Frontul de Eliberare Naţionalã, condus de Ben Bella. Brutalitatea cu care au acţionat trupele bine echipate ale francezilor şi coloniştilor a adus curând Frontului sprijinul larg al maselor ţãrãneşti. Ministrul rezident în Algeria s-a sprijinit pe liderii comunitãţii franceze şi pe armata care a ajuns sã transforme rãzboiul într-o cauzã proprie.
Rãzboiul s-a acutizat în 1955. "Cei în drept nu mai au încotro şi în timpul verii trimit în Algeria recruţii ultimului contingent. Aceşti tineri ostaşi nu vor face altceva, este drept, decât sã îndeplineascã sarcinile ocupaţiei, zonele de luptã fiind rezervate trupelor de meserie. Dar vor fi martorii şi uneori actorii mai mult sau mai puţin voluntari ai scenelor de torturã şi asasinat, care sunt din ce în ce mai greu de ascuns opiniei publice. Oricât s-ar vorbi despre contribuţia rãzboiului din Algeria la demoralizarea tineretului, tot nu ar fi prea mult", afirmã Jacques Madaule.
Mulţi francezi mai erau convinşi cã pierderea Algeriei ar fi însemnat pentru Franţa o înfrângere capitalã, lucru repetat de mai toţi politicienii francezi ai vremii. Majoritãţii franceze îi venea greu sã accepte cã Algeria nu mai este Franţa. Pe de altã parte, în Franţa exista un foarte mare numãr de muncitori algerieni. Prezenţa acestora pe teritoriul francez a stârnit reacţii rasiste.

Liniile Morice

Algerienii au continuat sã se bazeze pe atacuri de gherilã, care au cuprins şi Algerul la sfârşitul anului 1956. Rãzboiul a dus la radicalizarea politicii aripii dure a coloniştilor şi militarilor din Algeria, în asemenea mãsurã încât guvernele celei de-a IV-a Republici franceze au pierdut controlul asupra acestui fenomen.
Faptul cã francezii considerau cã Algeria este o parte componentã a statului francez nu a fãcut decât sã intensifice criza în Franţa. în ianuarie 1957, generalul Massu a fost însãrcinat sã restabileascã ordinea în Alger. Trupele sale de paraşutişti au început "curãţirile" în Casbah, cartierul arab din Alger.
Rãzboiul a cãpãtat un caracter nou: de când Marocul şi Tunisia au devenit independente, le-au permis insurgenţilor algerieni sã-şi organizeze la hotarele Algeriei armate regulate. Pentru a evita pãtrunderea lor în Algeria, armata francezã a construit la graniţe linii fortificate, botezate liniile Morice.
La 8 februarie 1958, aviaţia francezã a bombardat satul tunisian Sakhiet-Sidi-Yusef sub pretext cã servea drept bazã unitãţilor algeriene. Acest bombardament, hotãrât de autoritãţile militare, a fost o nouã dovadã cã puterea civilã nu mai avea autoritatea şi poate nici dorinţa sã se impunã în faţa militarilor din Algeria. Unii militari nu şi-au ascuns dorinţa de a ocupa pur şi simplu teritoriul tunisian în întregime. În acelaşi an, rebeliunea din Alger s-a extins şi în Corsica.
SUA şi Marea Britanie şi-au oferit bunele servicii pentru a încerca sã punã capãt rãzboiului din Algeria, care devenise un pericol pentru pacea internaţionalã. A devenit limpede cã, dacã francezii îşi doreau sã evite internaţionalizarea conflictului algerian, care le provocase deja cele mai neplãcute neajunsuri la ONU, trebuiau sã se arate dispuşi sã-l rezolve ei înşişi, ceea ce implica negocieri cu rãsculaţii.

"Turneul popotelor"

La 13 mai 1958, mulţimea europeanã a pus stãpânire pe Ministerul Algeriei din Alger şi a adus la putere Comitetul Salvãrii Publice, condus de comandanţii armatei, generalii Salan şi Massu. Acesta din urmã era tot atât de popular în Alger pe cât de odios s-a fãcut opiniei publice din Franţa.
În iulie 1959, Charles de Gaulle a vizitat Algerul în ceea ce s-a numit "turneul popotelor". Preşedintele republicii s-a aşezat cu familiaritate, aproape pretutindeni în Algeria, la masa ofiţerilor, dar a fãcut o proastã impresie asupra adepţilor pãcii. în septembrie 1959, de Gaulle a fãcut un pas important: a acordat Algeriei autodeterminarea. Minoritatea francezã din Algeria şi-a manifestat nemulţumirea şi dezamãgirea. Un an mai târziu, de Gaulle a întreprins o nouã vizitã în Algeria. De aceastã datã, musulmanii au manifestat, au avut loc ciocniri violente cu armata, iar plecarea şefului statului a fost însoţitã de un adevãrat mãcel, care nu i-a smuls lui de Gaulle nici un cuvânt de regret.
În ianuarie 1961, de Gaulle a organizat un referendum asupra autodeterminãrii Algeriei. Extremiştii din Algeria şi Franţa au reacţionat prin recurgerea la metode teroriste. Un comando OAS format din 12 oameni a tras sute de cartuşe asupra maşinii în care se afla preşedintele de Gaulle, soţia şi ginerele acestuia. Nimeni nu a fost rãnit, cu toate cã maşina a fost lovitã în 14 locuri. "Proşti trãgãtori", a comentat de Gaulle.
Opinia publicã francezã a devenit tot mai învrãjbitã. Un numãr de 121 de intelectuali de stânga au publicat un manifest virulent în favoarea independenţei Algeriei. Guvernul a luat mãsuri împotriva unora dintre ei, în timp ce intelectualii de dreapta au publicat un manifest pentru o Algerie francezã.
La 5 februarie 1962, de Gaulle a luat în calcul pentru prima datã acordarea independenţei depline Algeriei. De Gaulle a iniţiat negocieri cu Ben Bella, care au dus la încheierea acordurilor de la Evian. Pe baza acestor acorduri, la 3 iulie 1962, Algeria şi-a proclamat independenţa. Din punctul de vedere al guvernului francez, în Algeria nu a existat nici un rãzboi, fiindcã Algeria era formatã din departamente care aparţineau legal, constituţioal şi administrativ Republicii franceze. Ca urmare, ce s-a întâmplat în Algeria a fost doar o operaţiune de "menţinere a ordinii", în care jandarmeria şi poliţia au trebuit sã fie ajutate de armatã.

Ioan BOTIŞ

Colonia africanã a Franţei

Colonizarea Algeriei, a doua ţarã ca mãrime din Africa, a început o datã cu ocuparea de cãtre francezi a Algerului în 1830. în 1848, a primit o structurã administrativã asemãnãtoare cu cea a Franţei metropolitane prin crearea a trei departamente: Alger, Oran şi Constantine. în 1870, cea mai mare parte din ţarã se afla sub control militar, iar în 1882 a devenit în mod oficial parte componentã a Franţei metropolitane. Populaţia algerianã nu a beneficiat de drepturi politice sau civile deşi, în 1919, reprezentanţilor elitei indigene li s-au acordat cetãţenia francezã, cu condiţia sã renunţe la credinţa şi la obiceiurile musulmane. Acest gest a fost doar o încercare de a integra statul african în ceea ce se considera a fi cultura şi tradiţiile culturale franceze superioare. În timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, Algeria a fost condusã de guvernul de la Vichy. Reuşita debarcãrii Aliaţilor în zona nordicã a Africii franceze, în noiembrie 1942, i-a permis lui de Gaulle sã stabileascã sediul cartierului sãu general şi al Comitetului de Eliberare Naţionalã la Alger, la 3 iunie 1943.

Independenţã şi reconciliere

Sub conducerea lui Ben Bella, fermele coloniştilor au fost naţionalizate, iar ţãranilor li s-a acordat independenţã. Acest experiment de tip socialist nu a reuşit sã contribuie la creşterea producţiei. În urma unei lovituri de stat, la putere a venit Boumédienne, care a schimbat politica economicã renunţând la dezvoltarea agriculturii în favoarea creãrii unei baze industriale prin intermediul naţionalizãrii companiilor. Mãsura a fost însoţitã de o politicã de naţionalism cultural şi religios care a evidenţiat originile arabe ale Algeriei şi nu istoria sa colonialã. Algeria a continuat sã depindã în mare mãsurã de Franţa, atât în domeniul comercial (în 1990, 50% din importuri erau din Franţa), cât şi emigraţiei populaţiei în cãutarea unui loc de muncã, mai multe sute de mii de algerieni muncind şi trãind în Franţa. Între 1992 şi 1999, în Algeria a avut loc un rãzboi civil soldat cu pierderea a 100.000 de vieţi omeneşti. În 1999, Abdelaziz Bouteflika (foto) a fost ales preşedinte şi a adoptat o politicã de reconciliere.

"Picioarele negre"

Începând din Evul Mediu, în Algeria s-au stabilit sute de mii de colonişti veniţi din Franţa, Italia, Spania şi Malta. Aceştia au pus bazele fermelor algeriene de pe coastã şi au ocupat cele mai bogate pãrţi ale Algeriei. Persoanele cu descendenţi europeni (aşa-numiţii pieds-noirs) ca şi evreii algerieni nativi erau consideraţi cetãţeni francezi; în contrast cu aceştia, marea majoritate de musulmani algerieni au rãmas în afara legilor franceze şi nu au avut nici cetãţenie, nici dreptul de a vota. Deşi au putut sã cearã cetãţenia începând cu 1865, puţini musulmani au ales sã facã aceastã mişcare. Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum şi 91.000 de harkis (musulmani algerieni profrancezi) au pãrãsit Algeria pentru Franţa la mijlocul anului 1962. Evacuarea s-a realizat într-o teroare teribilã.

Complotul generalilor

La 22 aprilie 1961, patru generali (Jouhaud, Salan, Challe şi Zeller – în fotografie, de la stânga la dreapta), dintre care doi au fost comandanţi supremi ai armatei din Algeria, cu complicitatea unei pãrţi a aviaţiei, au preluat puterea în Alger. în culisele evenimentelor se regãsesc militari şi civili care au crezut totdeauna cã e posibil sã-i impunã metropolei, prin forţã, o politicã algerianã pe care ea o voia din ce în ce mai puţin. Aceştia s-au organizat încetul cu încetul, alcãtuind în cele din urmã Organizaţia Armatã Secretã (OAS), o putere ocultã care avea sã nimiceascã sistematic orice posibilitate de coexistenţã între comunitatea francezã şi comunitatea musulmanã din Algeria. Mai mult, OAS a încercat chiar sã se impunã prin teroare în metropolã. Sub pretextul cã o parte a opiniei publice s-a arãtat prea indulgentã faţã de teroriştii algerieni, care nu aveau alt mijloc de afirmare, oamenii din OAS au exercitat teroarea atât în Algeria, cât şi în Franţa. În Algeria era vorba de decimarea elitei musulmane, iar în Franţa de terorizarea partizanilor autodeterminãrii Algeriei şi, dacã ar fi fost cu putinţã, chiar a puterii constitutive. Revolta orchestratã la Alger, precum şi o serie de atentate cu bombe în Franţa, s-au încheiat fãrã rezultatul dorit de OAS. Revolta a fost reprimatã; Challe s-a predat, ceilalţi trei generali au fugit. Salan, şeful OAS, a fost condamnat la moarte in absentia. în 1962, a fost prins în Alger şi condamnat la închisoare pe viaţã. Dupã un decret de amnistie generalã, semnat de preşedintele Mitterand, a fost eliberat în 1982.

Sãptãmâna baricadelor

La 24 ianuarie 1961, studenţii francezi din Alger, conduşi de Lagaillarde şi Susini, au provocat o rãscoalã în cartierul facultãţilor, susţinuţi de o mare parte din minoritatea francezã. Studenţii şi-au organizat o tabãrã fortificatã pe strada Michelet. Armata a simpatizat cu rebelii. în timpul acestei sãptãmâni a baricadelor şi-au fãcut apariţia generalii care au jucat ulterior un rol decisiv în desfãşurarea evenimentelor. Generalii erau convinşi cã au învãţat în Indochina în ce chip trebuie dus un rãzboi subversiv, închipuindu-şi cã pot sã-i domine şi pe francezi şi pe algerieni. Musulmanii din Alger au arãtat mult sânge rece, fiindcã, dacã ar fi intervenit, i-ar fi unit pe toţi împotriva lor şi urmãrile ar fi fost incalculabile. La 1 februarie 1961, baricadele s-au predat forţelor de ordine.