Adela Rezan, captivă(ată) în (de) limbaj

Cotidianul Zi de Zi continuă prezentarea „noului val” de scriitori şi critici literari din judeţul Mureş, episodul de astăzi fiind dedicat criticului Adela Rezan.

„Mă surprind zâmbind…

Zâmbesc, gândindu-mă că cineva foarte drag sufletului meu ar putea din nou exclama cu năduf (văzând titlul articolului): „Iar te victimizezi, Adelino!”

Deloc, stimate domnule profesor Al. Cistelecan! Culmea este că îmi place la nebunie să fiu captivă în fiinţa cuvântului!

L-am simţit întotdeauna acut; am perceput vibraţiile, pulsul neliniştit, uneori chiar trepidant al cuvântului de câte ori atingeam corzile viorii sau mîngâiam clapele pianului (încă de pe vremea când eram proaspăt învăţăcel la Şcoala Populară de Artă din oraşul meu de baştină, Odorheiu-Secuiesc). Aveam însă întotdeauna senzaţia că nu-mi permite să-l pătrund, să mă contopesc cu el: cuvântul era rece, distant şi nu se lăsa rostit. Apelam la tot felul de tertipuri pentru a-i surprinde un punct vulnerabil prin care să-i încalc intimitatea. După tentative al căror număr l-am pierdut, când renunţasem aproape cu totul la ideea de a fi acceptată, voia sorţii s-a dovedit a fi mai puternică decât toate demersurile mele care deja îmi păreau jalnice, dacă nu chiar ridicole.

Îmi amintesc doar că am privit cu teamă la ceea ce destinul îmi rezervase (cu ceva întârziere): să îmi alimenteze încăpăţânarea de a mă infiltra în articulaţiile cuvântului. În anul 2004, am devenit studentă, cu acte în regulă, la Facultatea de Ştiinţe şi Litere din cadrul Universităţii “Petru Maior”. Gândul de a da bir cu fugiţii a fost la început unul constant: programul era draconic, încărcat şi eram bântuită de perpetua imagine a eşecului. Pasiunea ce mă anima şi încurajările celor care mă îndrumau au desfiinţat însă temerile sau obstacolele ce-mi păreau iniţial imbatabile. Seminariile asistentului nostru Dumitru Buda, în care traiectoriile ideilor erau imprevizibile, solicitându-mi, cum ar spune Agatha Christie, toate “celulele cenuşii”, exerciţiile de hermeneutică ale domnului profesor Dorin Ştefănescu, ale căror variabile mă debusolau, dar, în acelaşi timp, mă determinau să-mi testez limitele, temele, variaţiunile şi aproximaţiile care mă urmăreau obsedant graţie domnului profesor Iulian Boldea, toate, culminând cu răsfăţul unor cursuri şi seminarii inedite, savuroase marca Cis, duceau într-o singură direcţie: cea a construirii unei relaţii armonioase cu limbajul. Articolele pe care le-am publicat în revistele “Vatra”, “Discobolul”, “Mozaicul” etc., în volumele colective apărute la diverse edituri: Casa Cărţii de Ştiinţă (Cluj-Napoca), Ecou Transilvan (Cluj-Napoca) ş.a., lucrările prezentate la conferinţele internaţionale au fost veritabile şedinţe de terapie pentru a-mi înţelege poziţia în raport cu limbajul.

Nu momentul în care am ales să îmi asum o teză de doctorat (“Elemente suprarealiste în poezia optzecistă”) este unul notabil, ci acela în care mi-am propus şi am avut curajul să gust poezia (un alt merit al profesorului meu coordonator – Al.Cistelecan), să mă alătur nebuniei suprarealiştilor şi să înţeleg rebeliunea limbajului. Faptul că devenisem bursieră în cadrul Şcolii Doctorale – “Petru Maior” mă onora şi îmi oferea prilejul să demonstrez că suprarealismul nu poate fi echivalat doar cu un simplu “dicteu automat” (aşa cum, superficial, era şi încă mai este receptat la nivel literar), că dincolo de teoretizarea scriiturii automate, acest fenomen literar a avut un impact puternic asupra literaturii, a cărei direcţie se impunea, la momentul respectiv, a fi schimbată. În altă ordine de idei, mă exaspera utilizarea formală, fugitivă, în studiile critice care vizau poezia optzecistă, a sintagmelor de genul “tuşe suprarealiste”, “imagini suprarealiste” etc. Aceste formulări nu puteau decât să deruteze lectorul: avea de a face cu un suprarealism redivivus în poezia generaţiei 80 sau există o altă explicaţie a invaziei sintagmelor cu pricina?

Dacă am reuşit sau nu să conving, prin cercetările mele şi prin grilele de lectură propuse, rămâne de văzut. Cert este că teza de doctorat mi-a confirmat o intuiţie care îmi sfredelea mintea de ani de zile: nu poţi fi captiv în fiinţa limbajului, dacă nu eşti captivat de versatilitatea lui.

Aşadar… concluzia e cât se poate de clară: nu am statut de victimă, ci de privilegiat…”

Adela Rezan

Fără drept de apel

Acum îmi permit

să te invit,

printre rotocoale de fum

nu arogante, dar descriind cercuri perfecte, sigure

deasupra scrumierei tale,

în propriu-ţi foişor,

la o cafea aburindă.

Vei veni.

Alunecând nonşalant pe-un fir

al ascunsei mele neputinţe,

perforându-mi, cu şoapte sacadate, timpanul

încercând

să mă convingi că-ţi sunt captivă

şi supusă.

Însă, între timp,

mi-am câştigat dreptul,

în instanţă,

de a mă instala

confortabil

în celulele tale.