ANALIZĂ. Libertate de exprimare versus G.D.P.R. versus Ordonanțe Militare versus Drept la informare pe timp de stare de urgență

În ultima perioadă de timp, mai multe incidente în ceea ce privește distribuirea în spațiul public, pe diverse rețele de socializare, a unor informații considerate confidențiale de către unii (până la anunțarea cu pedeapsa cu închisoarea pentru distribuirea acestora) și de interes public de către alții pe timp de pandemie Covid-19 au stârnit reacții diverse în comunitatea mureșeană.

Pentru a ne lămuri dacă avem sau nu dreptul, în calitate de jurnaliști sau de simpli cetățeni, să publicăm sau să distribuim în spațiul public diverse informații considerate strict confidențiale de către autorități pe perioada stării de urgență în contextul pandemiei de Covid-19, cotidianul Zi de Zi i-a lansat o provocare în acest sens unui jurist târgumureșean, doctor în Drept, cu pregătire în domeniul Dreptului internațional public, Dreptului privat și arbitraj internațional, absolvent al Academiei de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza” – Facultatea de Drept (1995, licențiat în Științe juridice), Universitatea București – Facultatea de Drept (1997, absolvent cu medie generală maximă a cursurilor postuniversitare, specializarea Drept internațional privat).

Astfel, conf. univ. dr. Nicolae Ploeșteanu, membru al colectivului Departamentului E2 – Drept și Administrație Publică din cadrul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie (UMFST) ”George Emil Palade” din Târgu-Mureș, director al Centrului pentru Protecția Datelor din cadrul UMFST, a realizat o amplă analiză pe acest subiect pe care vă invităm să o lecturați în rândurile de mai jos.

”Ipoteza/ipotezele supuse analizei

În aceste zile de angajare a întregii societăți și a întregului aparat de stat în lupta împotriva Codid-19, fiecare corp profesional (inclusiv juriștii, fie ei procurori, judecători, notari, agenți de aplicare a legii, executori, avocați etc.) se confruntă cu numeroase provocări, iar una dintre acestea privește cu certitudine Libertatea de exprimare, prin comunicare, prin presa scrisă sau on-line. Adesea au apărut mesaje oficiale adresate de instituții abilitate, mesaje prin cei care divulgă sau transmit ori prelucrează listele în care erau consemnate date cu caracter personal ale unor persoane infectate cu Covid-19 sau doar suspecți, pot să fie supuși unor sancțiuni, cum ar fi închisoarea sau amenda. În general, asemenea mesaje au pornit de la premisa că respectivele informații ar avea fie caracter de secret de serviciu, fie că nu sunt destinate publicității!

Câteva opinii juridice asupra ipotezei aflate în studiu!

1. În această situație de excepție, întrebarea firească este ”Dacă nu avem dreptul să cunoaștem informații de genul celor de mai sus, iar dacă nu, atunci care sunt impedimentele”?

Pentru a răspunde la această întrebare, pentru început trebuie să constatăm că populația are un drept fundamental, prevăzut de articolul 31 al Constituției României, anume dreptul la informație. Acest articol garantează oricărei persoane dreptul de a avea acces la orice informație de interes public, iar autoritățile publice sunt obligate să asigure o informare corectă a cetățenilor asupra treburilor publice sau asupra problemelor de interes personal.

Ca urmare, din această perspectivă chestiunea de a se cunoaște listele cu persoanele infectate, izolate sau carantinate s-ar putea rezuma la a se ști în primul rând dacă asemenea informații sunt sau nu de interes public iar, în al doilea rând, dacă informarea ar trebui realizată chiar de către autoritățile statului, deoarece reprezintă „treburi publice” sau privește „probleme de interes personal” ale altora.

Nu răspunsul la aceste întrebări este dificil, ci identificarea unei soluții legale asupra situației privită în ansamblul său, deoarece apare cu evidență că asemenea date sunt de interes public, cel puțin identitatea persoanelor și localizarea lor, din multe puncte de vedere: unii nu mai știu de rudele lor și doresc să afle pe orice cale dacă se numără printre cei supuși unei intervenții de acest tip (internare, izolare, carantină etc.); alții doresc să cunoască dacă într-o anumită zonă există un risc mai mare sau mai mic, în funcție de anunțurile făcute. Este foarte adevărat că în anumite situații nu este necesară identificarea persoanei în mod direct, dar precizarea domiciliului poate conduce la identificarea sa. În fine, astfel cum opinam soluția informării este cea delicată și asupra căreia să se lucreze.

2. Cât de mult, asemenea informații pot fi supuse unui secret profesional sau chiar inserate într-un mecanism de secretizare prin care controlul judiciar la cererea unui posibil justițiabil devine mult mai anevoios și mai ales mult mai lent?

Trebuie spus, că în mod obișnuit, datele referitoare la starea medicală a unei persoane intră în categoria datelor sensibile și, de principiu, nu sunt destinate publicității, fiind vorba de protecția vieții private a persoanei despre a cărei sănătate este vorba. Din acest motiv, relația de confidențialitate dintre medic și pacient este supusă unor garanții, precum secretul profesional. Ca urmare, de principiu, asemenea date, precum cele din ipoteza supusă analizei nu se vor divulga și vor angaja răspunderea juridică a celor care sunt supuși obligației de secret profesional.

Cu toate acestea trebuie să observăm că odată făcute publice pe rețele de socializare asemenea date, re-transmiterea de către persoanele fizice a acestor date nu este supusă obligației de secret profesional, pe de o parte, și nici nu mai pot fi văzute ca fiind nedestinate publicității, din moment cele sunt deja publice într-o rețea de socializare. Ca urmare, pare destul de hazardat să fie anunțată o comunitate de persoane, mai mică sau mai mare, de începerea procedurilor penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de articolul 304 (2) din Codul penal: „Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care ia cunoștință de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.” Oricum, această situație va genera cel mai probabil în viitor cauze celebre, deoarece trebuie să se lămurească ce înseamnă în acest context „divulgare”, din moment ce situația este deja publică și, totodată, trebuie să se lămurească măsura în care o persoană care ia la cunoștință în afara atribuțiilor de serviciu, de pe o rețea de socializare, de asemenea informații precum cele puse în discuție, putea să aibă la cunoștință că respectivele informații nu sunt destinate publicității sau, mai mult decât atât, că ar avea caracter de secrete de serviciu.

În concluzie, răspunsul la această a doua întrebare este în sensul că informații precum cele medicale, referitoare la starea de sănătate a unei persoane (chiar și în cazul unui suspect), reprezintă informații obținute în cadrul unei relații de confidențialitate și sunt supuse secretului profesional. Totuși, autoritățile trebuie să stabilească cu atenție nivelul de confidențialitate acordat acestor informații, pentru a nu aduce atingere altor modalități de a informa opinia publică în legătură cu aspecte de interes, precum zona specifică „roșie”, potențialele riscuri etc. În plus, trebuie o atenție aparte acordată evaluării juridice a infracțiunii asociate divulgării, pentru a nu genera efecte sociale neoportune, inadecvate și disproporționate în raport de circumstanțele faptice propriu-zise.

3. O întrebare interesantă ar fi dacă în anumite circumstanțe se poate deroga de la obligația de a păstra secretul profesional, atunci când ne referim la date personale cu caracter medical.

Pentru a răspunde într-o anumită măsură la această întrebare trebuie făcută o incursiune în cazuistica judiciară și făcute anumite precizări.

Sub aspect general, intruziunea medicului în viața privată a pacientului, prin divulgarea datelor medicale ale acestuia, este interzisă, medicul având obligația respectării confidențialității. Totuși, există situații care impun într-o oarecare măsură divulgarea acestora, atât pentru protecția pacientului cât și a altor persoane, vorbind astfel de un scop legitim al divulgării.

Stabilirea întinderii acestei obligații de confidențialitate este destul de dificilă. Totuși, trebuie să ne raportăm la scopul și necesitatea divulgării. În jurisprudența din Statele Unite ale Americii, o cauză celebră, cauza Tarasoff (intrată ulterior în manualele de etică medicală și de drept din SUA și apoi din întreaga lume), a schimbat perspectiva abordării problematicii secretului profesional. În această cauză, în urma unor gelozii și ședințe de psihoterapie, numitul Poddar intenționa să o ucidă pe Tarasoff, anunțându-i medicului intențiile sale. Medicul a informat imediat poliția, transmițându-le că Poddar este periculos și ar trebui internat într-un spital psihiatric. Poliția l-a arestat și investigat pe Poddar, dar l-a eliberat în schimbul unei promisiuni a acestuia că nu se va mai apropia de Tatiana. Două luni mai târziu, în octombrie 1969, Poddar a intrat în casa Tatianei Tarasoff, a omorât-o cu un cuțit de bucătărie și apoi s-a predat poliției.

Părinții Tatianei au acuzat Universitatea Berkeley, psihoterapeutul și poliția, de incapacitatea de a preveni o astfel de crimă și, de asemenea, că nu i-au avertizat în legătură cu pericolul în care se afla fiica lor. Psihoterapeutul s-a apărat invocând obligația sa de păstrare a secretului profesional.

Curtea Supremă a statului California a statuat că „o dată ce un terapeut determină sau, în conformitate cu standardele profesionale aplicabile în mod rezonabil, ar fi trebuit să determine, că un pacient reprezintă un pericol grav de violență asupra altora, el are datoria de a exercita o grijă rezonabilă pentru a proteja victima previzibilă a acestui pericol. Având în vedere că îndeplinirea acestei obligații de diligență va varia în mod necesar în funcție de circumstanțe, în fiecare caz caracterul adecvat al comportamentului terapeutului trebuie măsurat în raport cu standardul de neglijență tradițională a asigurării îngrijirii rezonabile în circumstanțele date”.

Curtea a concluzionat că „un medic nu poate înșela încrederea acordată lui în cursul îngrijirii medicale, cu excepția cazului în care este obligat să facă acest lucru prin lege sau cu excepția cazului în care devine necesar pentru a proteja bunăstarea individului sau a comunității”.

Situația pandemică din prezent nu este una obișnuită, astfel că obligația de confidențialitate trebuie supusă unui test. Însă, acest test este în competența autorităților publice în primul rând să îl facă, în special stabilind raportul concret dintre necesitatea informării publice în legătură cu persoane sau zone care prezintă un risc ridicat, pe de o parte și protecția vieții private a celor despre a căror date medicale este vorba, pe de altă parte, raportându-se la circumstanțe precum: capacitatea de intervenție a instituțiilor publice în combaterea epidemiei într-o zonă determinată, nivelul concret de răspândire a epidemiei în acea zonă, întreprinderea unor măsuri eficiente de diminuare a riscului, numărul de persoane afectate de virus situate pe o zonă determinată, gradul de populare din acea zonă și necesitățile de circulație, gradul de izolare a unei locuințe fizic și social etc. Urmare a unei asemenea evaluări se poate înlătura obligația de confidențialitate sau i se poate redefini limitele, mai largi sau dimpotrivă mai restrânse. Oricum aceste chestiuni în situații de criză, precum cea de față, se găsesc în apanajul autorităților publice, în primul rând. Este însă semnificativ în acest cadru, faptul că testul final trebuie realizat de o instanță de judecată, astfel cum cer standardele juridice (această din urmă idee, o voi dezvolta cu altă ocazie!).

4. O chestiune extrem de importantă de cunoscut este aceea dacă odată „publice” anumite date chiar cu caracter medical, acestea angajează vreo formă de răspundere, alta decât cea penală? Iar dacă da, cum ar funcționa un astfel de mecanism și dacă el funcționează identic în toate cazurile.

Trebuie spus că există o legislație specifică în domeniul protecției datelor personale. În special este vorba despre Regulamentul General privind Protecția Datelor (G.D.P.R.), act legislativ european care are prioritate asupra altor acte normative naționale, potrivit articolului 148 din Constituția României. G.D.P.R. interzice divulgarea datelor cu caracter medical, stabilind câteva excepții de la această interdicție. Însă G.D.P.R. stabilește obligații pentru operatorii de date și în anumite condiții. Postările pe rețelele de socializare sau transmiterea prin mass media a datelor medicale va angaja răspunderea atât a celor care postează, publică etc., cât și a rețelelor de socializare, gradul de răspundere variind după numeroși indicatori, până la exonerare de răspundere, în anumite situații: numărul de date divulgate, intenția frauduloasă, numărul de receptori, măsurile imediat luate după luarea la cunoștință în privința nerespectării legii, contextul divulgării, aparenta legitimitate etc. Subiectul poate fi extrem de mult dezbătut! Mai mult, în contextul actual, situația juridică este complicată de starea de urgență, deoarece atrage aplicabilitatea nu doar a G.D.P.R. ci și a legii de transpunere a Directivei europene nr. 680/2016, care permite un regim mai restrictiv, este adevărat că opozabil în special autorităților de aplicare a legii, privind prelucrările de date cu caracter personal.

Ca urmare, aparentul răspuns la prima parte a întrebării este că divulgarea pe rețele de socializare sau de către mass media a datelor cu caracter personal medicale reprezintă o încălcare a G.D.P.R. și poate să angajeze răspunderea administrativă de natură financiară a celor care sunt implicați în astfel de divulgări, în conformitate cu prevederile acestui act normativ. Cu toate acestea, s-ar putea argumenta, așa cum vom vedea la punctul următor, că acesta este doar un răspuns aparent.

5. Există totuși o „portiță legislativă” atunci când avem în vederea dezvăluirea datelor cu caracter medical de către media sau alternative?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să se țină cont cum anume este reglementată libertatea de exprimare prin presă în G.D.P.R. și care este regimul stabilit presei prin actele normative specifice stării de urgență.

Cu privire la prima chestiune. Regula generală privind raportul dintre dreptul la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare este stabilită de articolul 85 din Regulamentul General de Protecție a Datelor (R.G.P.D.). Aliniatul 1 al acestui articol impune obligația statelor membre să asigure „un echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal în temeiul prezentului regulament şi dreptul la libertatea de exprimare şi de informare, inclusiv prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare” prin intermediul dreptului intern.

Articolul 85 cuprinde 3 alineate și constituie inter se o excepție de la regimul juridic general al R.G.P.D. aplicabil în domeniul protecției datelor, aspect care reiese din însăși interpretarea tehnico-legislativă a RGPD și din conținutul articolului: raportul dintre drepturile amintite este tratat distinct într-un articol, spre deosebire de multe alte domenii pentru care nu sunt realizate referințe speciale și, acest aspect se coroborează cu statuările din articolul 85 potrivit cărora statele membre pot stabili derogări prin dreptul intern de la mai multe capitole ale RGPD, inclusiv capitolul privind principiile în domeniul protecției datelor, ori de câte ori este necesar să se atingă obiectivul justului echilibru. În considerentul 153 al R.G.P.D. se evidențiază o regulă de interpretare necesară identificării sferei de aplicabilitate rationae materiae a acestui articol, anume că „Pentru a ţine seama de importanţa dreptului la libertatea de exprimare în fiecare societate democratică, este necesar ca noţiunile legate de această libertate, cum ar fi jurnalismul, să fie interpretate în sens larg.”

Pentru a asigura aplicarea R.G.P.D. și a împlini cadrul legislativ din domeniul protecției datelor, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor). În acest sens, articolului 7 din Legea 190/2018, stabilește:

„În vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare și dreptul la informație, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată, prin derogare de la următoarele capitole din Regulamentul general privind protecția datelor:

a) capitolul II – Principii;

b) capitolul III – Drepturile persoanei vizate;

c) capitolul IV – Operatorul și persoana împuternicită de operator;

d) capitolul V – Transferurile de date cu caracter personal către țări terțe sau organizații internaționale;

e) capitolul VI – Autorități de supraveghere independente;

f) capitolul VII – Cooperare și coerență;

g) capitolul IX – Dispoziții referitoare la situații specifice de prelucrare.”

În concluzie, dacă ținem cont de prevederile precizate mai sus, se poate concluziona că atunci când este vorba de jurnalism se pot face derogări de la aplicabilitatea inclusiv a interdicției privind divulgarea de date personale cu caracter medical, cu condiția ca aceste date (1) să fi fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau (2) sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori (2) de caracterul public al faptelor în care este implicată. Pentru fiecare ipoteză factuală în parte, rămâne de stabilit dacă ne găsim într-una dintre cele trei situații, iar în caz afirmativ nu se va angaja vreo răspundere sub imperiul G.D.P.R.

Cu privire la cea de a doua chestiune. Trebuie să se observe că prin Decretul Președintelui României privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, au fost precizate la articolul 2 drepturile care vor fi supuse restrângerii, iar printre acestea nu figurează dreptul la liberă exprimare, prin cuvânt sau prin presă. În schimb, la articolul 54 al anexei 1 la Decretul amintit se stabilesc în sarcina autorităților publice obligații privind informarea corectă a populației în ceea ce privește pandemia iar din interpretarea textului rezultă fără îndoială că mass mediei, scrise sau online îi revine o singură obligație principală: aceea de a nu distribui știri false. În acest context, pentru a concluziona, trebuie să se rețină că regimul general este cel aplicabil la articolul 30 din Constituția României, unde sunt stabilite principiile fundamentale în domeniul libertății de exprimare, unde printre altele există mențiuni în sensul că libertatea de exprimare trebuie să țină cont de protecția vieții private și a demnității persoanelor.

În concluzie, corelând cele două chestiuni prezentate la acest punct, se pot divulga prin presă, inclusiv date personale cu caracter medical, dacă acest lucru este necesar într-o societate democratică și dacă ne găsim într-una din situațiile derogatorii prevăzute de articolul 7 din Legea 190/2018, iar testul proporționalității între interesul public al divulgării și protecția vieții private a unei persoane, raportat la circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, înclină în favoarea interesului public. Totuși, trebuie înțeles foarte clar că aceasta este doar o excepție jurnalistică, iar regula este cea a interdicției publicării oricăror date cu caracter medical. În acest sens, cred că aproape întotdeauna pot fi găsite soluții alternative, atât pentru satisfacerea interesului public, cât și pentru protecția vieții private a persoanelor, deopotrivă. Pentru aceste motive, apreciez că excepția jurnalistică prin care s-ar legitima o divulgare de date personale cu caracter medical trebuie evitată, iar utilizarea ei să fie ultima soluție justificată doar pentru apărarea concretă a drepturilor altor persoane în condițiile în care există indicii vădite ale unei vătămări concrete.”

Alex TOTH