INTERVIU: Tânăra artistă Dion, despre arta fotografică

„Pentru mine fotografia înseamnă să opresc timpul în loc pentru o secundă și să imortalizez tot ce înseamnă frumos.“ Acestea sunt cuvintele unei excelente fotografe din Târgu Mureș, cunoscute sub numele de Dion, care îşi urmează această pasiune încă de la 17 ani și dorește să o continue până când va mai putea ţine aparatul foto în mână. Am avut plăcerea de a obține un interviu din partea ei, ceea m-a făcut să văd fotografia şi oamenii din altă perpectivă.

Loredana Gritto: Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografie?

Mi-am descoperit pasiunea pentru fotografie încă din perioada gimnaziului, pur și simplu aveau părinții mei un aparat foto și atunci am zis „hai sa experimentez, cum ar fi dacă aș fi eu în spatele aparatului? Eu cum aș putea să redau o imagine?“ Și uite așa, din pasiune, s-a transformat, fără să vreau, în full time job.

L.G.: Deci, ai putea spune că părinții tăi te-au ajutat în mare parte să-ți atingi scopul?

Oarecum da, având primul meu aparat de la ei. Pe urmă m-am dezvoltat ca fotograf cu sprijinul prietenilor mei, care au fost dispuși să pozeze pentru mine și să mă ajute să-mi duc proiectele pe care le aveam în cap la bun sfârșit.

L.G.: Ți se pare că te-ai schimbat de când lucrezi în acest domeniu?

Bineînțeles, stilul l-am dobândit pe parcurs, până ce am ajuns să mă perfecționez, iar ca persoană, poate m-a ajutat să devin mai extrovertită, să interacționez mai bine cu oamenii.

Perseverență, răbdare și multă muncă

L.G.: Consideri că orașul are o influență asupra carierei tale?

Doar de tine depinde, dacă vrei să ajungi la alt nivel, dacă vrei să faci cursuri în acest domeniu. Dar consider că nu contează așa de mult orașul, doar pasiunea.

L.G.: Care crezi că sunt cele mai importante lucruri pentru a-ți îndeplini visul?

Perseverența, răbdarea, și multă muncă. Să ai multă dedicare și, indiferent de ce îți zice lumea, să continui mai departe pentru că, atunci când ai un vis, prinde oarecum rădăcini și, dacă sunt suficient de adânci rădăcinile respective, n-ai cum să te abați de la drum.

L.G.: A fost vreodată o perioadă în care credeai că se va termina totul?

Da, când mi s-a stricat prima dată aparatul. Atunci nu mi-am mai dorit să fac poze, dar, în cele din urmă, s-a încheiat totul cu succes.

L.G.: Este pentru tine aparatul foto cel mai valoros lucru pe care îl ai, din punct de vedere emoțional?

Nu, mai degrabă amintirile sunt cele mai valoroase lucruri pe care cineva ar putea să le aibă. Aparatul, până la urmă, este un obiect, nu trebuie să ții la el chiar așa de mult.

L.G.: Acum lucrezi pe cont propriu sau alături de cineva?

Întotdeauna am lucrat pe cont propriu, noroc că suntem o echipă destul de mare de fotografi în oraș cu care am reușit să mă cunosc pe parcursul anilor și, bineînțeles, când e cazul, ne ajutăm reciproc.

L.G.: Până acum ce ți-a plăcut cel mai mult din această călătorie?

Întâlnirea cu oameni diferiţi și din zone diferite din țara noastră; fizionomiile lor mi se par întotdeauna foarte interesante, nu poți compara un ardelean cu un oltean sau cu cineva din altă zonă. Asta pot să zic, mi-a plăcut interacțiunea cu oamenii.

L.G.: Ai vrea să rămâi în Mureș sau să te extinzi?

Iată un lucru pe care nu îl știe multă lume: eu am început în București. Făcând facultatea acolo, terminând și cursuri în cadrul facultății, am început sa profesez ca profesionist. Pe urmă, după ce am terminat facultatea, am ajuns înapoi în Mureș şi m-am extins în zona asta. Deocamdata jobul mă ține aici, dar cu diferite colaborări în zona sudică.

„Fotografia de portret a rămas centrul meu de interes“

L.G.: Cum te-ai simțit la primul tău eveniment?

Foarte emoționată, pentru că nu știam ce trebuie să fac. De asta mereu spun că înainte ca cineva să se apuce de fotografie de eveniment să aibă cel puțin un an de practică, poate pe lângă alți colegi sau pe cont propriu. Cu siguranță că în familie există cel puţin un eveniment și recomand ca fotografii aspiranţi să petreacă mai mult timp la aceste evenimente pentru a se putea familiariza cu ce se întâmplă în acest domeniu.

L.G.: Și acum emoțile sunt la fel sau au dispărut pe parcurs?

Au dispărut, singura emoție ce pot să zic că mi se mai manifestă este atunci când am o pauză mai lungă de la anumite tipuri de evenimente cum e, de exemplu, fotografia de nuntă. Cum nu se fac nunţi pe tot parcursul anului, de obicei iarna sau în perioade de post, atunci când încep sezonul nou parcă o iau nu chiar de la zero, dar cu anumite emoții.

L.G.: A existat vreodată o perioadă când voiai să renunți și, dacă da, ce te-a ajutat să treci peste?

Cred că m-am gândit poate să renunț când încă nu îmi găseam – poate sună un pic ciudat – cromatica, filtrul pe care îl pun peste poze. Nu îmi găseam filtrul care să mă reprezinte și atunci am zis că poate ar fi bine să iau o pauză. Am încetat temporar să fotografiez oameni şi m-am orientat pentru o perioadă mai scurtă către obiecte, dar apoi, prin perfecționare, prin multă practică am revenit acolo unde trebuia să fiu.

L.G.: În momentul de față îți place mai mult să fotografiezi obiecte sau oameni?

Fotografia de portret a rămas centrul meu de interes. Adică tot ce implică oamenii.

L.G.: Părinții tăi te-au susținut mereu?

Da, pentru că, foarte interesant, bunicul meu a fost pasionat de fotografie și făcea o grămadă de poze. Atunci cred că mă vedeau și pe mine acolo: ucenica venind din urmă.

L.G.: Crezi că ai moștenit pasiunea pentru fotografie de la bunicul tău?

Da, cu siguranță. Și tot aşa, latura asta artistică, tot ce implică creație am moștenit-o de la el.

L.G.: Crezi că acesta este doar un hobby?

Poate să fie un hobby care la un moment dat poate să se întrerupă din cauza anumitor factori. De exemplu, că pleci la facultate, că trebuie să te pui pe învățat și atunci, într-adevăr, îți rămâne ca hobby, dar unul la care te întorci cu drag de fiecare dată. Și poate că nu toată lumea e făcută să se streseze la evenimente, să meargă, să facă, să stea de dimineața până seara.

L.G.: Dar tu, în perioada în care trebuia să înveți, te simțeai la fel de atașată de fotografie?

Da, pentu că mă refugiam în acest domeniu. Eu am terminat Arhitectura la București, secția de Designer interior. Ăsta a fost jobul meu principal și atunci, pe lângă orele de atelier și de desen, am zis că trebuie să fac și altceva care să mă ajute un pic și în creație, aşa că, astfel, în paralel făceam poze şi mai ieșeam cu colegii.

L.G.: În perioada de pandemie credeai că nu o să mai ai posibilitatea de a lucra?

Ştiam clar că evenimentele vor stagna o perioadă. Dar eram convinsă că pozele de tip flatlay puteam să le fac în continuare, ceea ce necesitau erau doar niște colaje, anumite flori şi obiecte pe care le aveam prin casă. Știam că la un moment dat o să apuc să revin măcar la portrete: dacă tot am început cu asta, trebuie să închid acest ciclu la fel.

L.G.: Prietenii tăi ce părere aveau despre decizia ta?

Li s-a părut foarte fain, că le fac poze pe gratis. Nu aveau nimic împotrivă, puteam să experimentez pe ei, făceam tot felul de scenarii, mă inspiram foarte mult și de la fotografii din alte țări.

„Nu aș vrea să mă pensionez niciodată“

L.G.: Ai avut vreodată parte de clienți care știau să pozeze?

Doar modelele profesioniste. În rest, din păcate, nu e același lucru când te pozezi tu cu telefonul sau când îți face altcineva cu aparatul foto. Și în al doilea rând, fiecare e atent la altceva și are gusturi diferite, și încerc să fac fiecare ședință mai interesantă.

L.G.: Este un loc unde îți place mai mult sau mai puțin să faci poze?

Nu pot spune că îmi displace, dar pădurea nu mă atrage foarte mult, mai ales la promoții.

L.G.: Crezi că e nevoie de un anumit timp în care să faci poze?

Poate la început da, dar după ce te consideri un fotograf mai bun n-ar mai trebui sa fie, tocmai pentru că ar trebui să scoți tot ce ai mai bun din modelul tău, indiferent că e fată, băiat, miri, într-un timp foarte scurt.

L.G.: Preferi mai mult să lucrezi la nunți sau la majorate?

N-aș putea să aleg pentru că fiecare are farmecul lui. Nunta e de obicei cu oameni mai serioși, mai multă lume, la majorat sunt copii și e distractiv.

L.G.: Dintre cele două, care ți se pare mai grea?

Fotografia de nuntă, doar pentru că ocupă mai mult timp pe zi decât fotografia de majorat.

L.G.: În viitor te vezi lucrând tot în acest domeniu?

Da, nu aș vrea să mă pensionez niciodată și aş vrea să fac treaba asta cât timp nu îmi tremură mâinile pe aparat.

Fotografia a fost și va rămâne mereu importantă în viața oamenilor deoarece prin ea putem să vedem frumusețea multor lucruri pe care nu le-am fi putut vedea dacă nu eram captivaţi de ideea că pot fi fotografiate. Ar trebui să fim recunoscători față de fotografi pentru că ei ne pot face să vedem viața și din altă perspectivă.