Amintiri prăfuite din viața unui veteran de război mureșean

Uneori, noi oamenii, ne plângem din nimicuri! Ba că s-a stricat mașina, ba că ploaia a schimbat planurile, ba că munca până târziu în noapte a adus după ea o dimineață cu nori de oboseală… Dacă n-ar fi fost mașina? Dacă planurile nu s-ar fi schimbat indiferent de ploaie? Dacă dimineața n-ar fi adus nori de oboseală, ci de cenușă? Cum ne-am fi trezit azi, dacă am fi fost în 1944? Ne-am fi trezit?

Cum s-a trezit Ioan Covaci, un tânăr de 20 de ani, după ce a aflat că merge în război? Cum s-a trezit după ce și-a transportat cu targa prieteni din care se scurgea viața? Cum s-a trezit după ce a adormit auzind zgomote de arme și urlete de ajutor? Cum s-a trezit după ce a instruit tineri copii să fie pregătiți pentru greutățile pe care el le trăise? Cum s-a trezit Ioan Covaci azi, la 99 de ani, singur, în casa unde și-a trăit viața de după război, alături de soție?

La 20 de ani, pe aripile… războiului

Senin! S-a trezit senin și vesel și puternic! După toate pe care le înfruntase, parcă într-o altă viață și despre care povestise la nesfârșit, s-a mai trezit și azi și a mai povestit o dată, cu aceeași ardoare ca de fiecare dată.

„În 24 mai 1944 mi-am luat rămas bun de la al meu tată iubit că el mult o suferit, 3 ani și 3 luni în Siberia la ruși. Măicuța era în mormânt, am avut un frate mai mic, o murit în spital la București și trei surori. Mi-am luat rămas bun de la soție. N-aveam nici 20 de ani. În 26 mai, am îmbrăcat haina militară la o Unitate de Geniu din Regimentul 6 Pionieri din Alba Iulia, din cadrul Diviziei 20 Infanterie. Eu am fost pus în grupa a doua și am avut funcția de pușcaș grenadier. În data de 15 iulie am depus jurământ de ostaș. În 30 august, a venit un ofițer de serviciu și a spus ”Echiparea cu tot echipamentul!”. Am pus tot în raniță și am plecat”. Așa a fost tânărul furat din copilăria liniștită pe care o petrecuse la țară, într-un colț de fericire din localitatea Zau de Câmpie, pe când viața prindea culoare la școala din sat și în gospodăria părinților.

Portretul unor tineri în Al Doilea Război Mondial

Culorile dispăreau încet. Viața devenea un timp fără timp. Dacă azi lucrurile nu merg bine, evadezi într-un viitor imaginar, dar palpabil. Însă atunci? Copilul bătrân începuse să-și definească zilele în zeci sau poate sute de poduri construite, zeci sau poate sute de răniți adunați din teroare…

„Să vă spun și ce misiuni a avut unitatea noastră. Am avut trecere forțată peste râuri, am avut mineri, construcții de poduri peste râuri, distrugeri cazemate, distrugeri baricade. Cel mai greu a fost că trebuia să minăm în fața infanteriei și fluierau cartușele și proiectilele. Răniții strigau și trebuia să mergem să-i luăm. La fiecare companie era câte un om sanitar și doi brancardieri. Eu am avut misiunea de patron de brancardieri. Era foarte greu, era periculos că te prindea dezvelit cu targa și nu aveai unde să te ascunzi, nu era loc de refugiu. Dar am scăpat cu bine. Odată, m-am dus la un rănit că striga „Sanitar!” și o zis către mine „Covaci, bagă-ți mâna în buzunar!”. I-am scos portofelu’ și i-am arătat o fotografie. S-o uitat și i-o dat lacrimile pe amândoi ochii. O murit în mână la mine că avea o schijă intrată în corp. Altădată, un proiectil o rănit mortal bucătarul. Pe conductor nu l-o omorât, da’ avea schije intrate în corp. L-am dus la infirmerie și o zis către mine: „Măi Covaci, măi, să nu-i spui la mama c-am murit”. Până am mai adus alți răniți, i-am încărcat în camioane, când l-am mutat și pe el iar m-o strigat: „Covaci, ba să-i zici la mama că am murit”. După două ore, mă cheamă locotenentul și-mi zice: „Covaci, Pătruț o murit”… Și-am mai auzit pe mulți acolo că-și blestemau mamele că de ce i-o făcut”, a povestit Ioan Covaci.

„O sută de grame de țuică tare, să prindă curaj”

Pentru Batalionul 6 Pionieri, lupta a început în luna septembrie a anului 1944. Au contribuit la refacerea și întreținerea podurilor de peste râurile Mureș, Someș, Arieș, dar și la construirea multor altor poduri, asigurând trecerea trupelor române și crearea de obstacole pentru oprirea contraatacurilor trupelor germano-ungare.

„În data de 10 noiembrie am intrat pe pământ unguresc. În 12 noiembrie am pregătit sedilurile să facem trecerea peste râul Tisa, dar n-am reușit, pentru că pe malul drept al râului erau multe arme ale nemților, arme automate. Au dat de noi și au pușcat rachete deasupra noastră. Au început cu toate armele și chiar și cu katyusha lor cu șase proiectile. Am fost siliți să părăsim râul. În 14 noiembrie am mers la râul Tisa, iarăși, în comuna Tiszalok. Artileria română a început să bată malul drept. Pionierii au pregătit sedilurile. La fiecare companie, erau patru echipaje de pionieri. Într-un echipaj erau patru sediluri. Trei companii de pionieri au ocupat râul, cam 500 de metri. Era noapte, întuneric și ceață mare pe râu. Dar nemții pușcau mereu ca să vadă toată poziția română. Înainte să înceapă trecerea, comandantul nostru de batalion o dat la fiecare soldat o sută de grame de țuică tare, să prindă curaj”, își amintește după atâția ani, veteranul de război din Zau de Câmpie.

Drumul spre casă

„Pe cota 1.400 ne-am construit bordeie acoperite cu brazi și dormeam noaptea pe cetină de brad. Am stat două luni de zile, ianuarie și februarie, pe cota 1.400. Făceam focuri, dar numai noaptea sau când era ceață, ne încălzeam. Beam apă din zăpadă. Nu erau atâția morți și răniți acolo, câți soldați erau cu picioarele și mâinile înghețate. Strigau „Sanitar! Sanitar!” și prin pădure nu puteam cu targa. De multe ori îi luam în spate și îi duceam la infirmierie… În luna martie, am plecat pe jos către Cehia. Am ajuns la râul Hron și trebuia să facem trecere forțată și acolo. Era acolo o unitate germană, care avea o artilerie cu șase proiectile cu aer comprimat și o dat de noi și ne-o zdrobit. Morți, răniți, prizonieri, cum eram, ne-o scos afară de acolo. Noi restu’ am mers la cehi. Acolo ne-am băgat într-o pădure, toată unitatea noastră, și am făcut corturi. Câte trei într-un cort dormeam. Am stat acolo până în 22 iunie. În 22 iunie, ne-am îmbrăcat, am luat echipamentu’ și am plecat către casă. În 10 iulie 1945, am ajuns la Episcopia Bihorului. Acolo m-am îmbolnăvit de icter. Doctorii m-au trimis la spital la Turda, da‘ n-am mers, că de la Câmpia Turzii am luat-o către casă”, și-a mai amintit bătrânul, care deși trăise într-o altă realitate, una nemiloasă, adoră să împărtășească detalii din acea lume plămădită pe nesiguranță și durere, probabil mândru fiind că a răzbit sau dorind să ne trezească pe noi, cei ce ne scăldăm într-o veșnică iluzie a nemulțumirii.

„Mi-o făcut libretul militar”…

Cel care a fost decorat cu ordinul „Bărbăție și Credință”, cu însemne de război, pe teritoriul Cehoslovaciei, pe timpul acțiunilor săvârșite acolo, nu s-a oprit din a-și sluji țara nici după terminarea războiului.

„După ce mi-o dat concediu de la unitate, am venit iar acasă și mi-am făcut nuntă, că nu eram căsătorit cu soția. După ce s-o terminat concediu’, am mers iar la unitate la Alba Iulia. Am distrus barăci, am stat și de pază. Într-o zi o venit un soldat din unitate și zice „Covaci să te duci în unitate!”. M-am dus, erau și ofițeri străini. Mi-au luat toate datele și-o zis „Dumneata rămâi aici”. S-o format o școală generală de instructori. Am rămas. Am intrat în școală în 22 mai… După, la Cluj am stat din octombrie până în 30 decembrie. Mi-o dat o funcție, caporal de schimb. Trebuia să mă duc să schimb garda. Mergeam pe la posturi cu ofițerul de rond. În 30 decembrie 1946, mi-o făcut libretul militar”, a povestit Ioan Covaci.

Un om mare de-un secol

Întors acasă de-a binelea, s-a scuturat de război, de negru, de rău și a continuat să-și ducă viața așa cum venea. Lucrător sezonier, paznic la fabrică, muncitor la încărcat vagoane cu sfeclă, angajat la secția de drumuri pentru 26 de ani și șef de echipă la colectiv în Bota (satul în care a locuit, din localitatea Zau de Câmpie), în perioada comunistă… Le-a îmbrăcat pe toate, fără să dea înapoi. Anii treceau, iar în tot acest timp i se născuseră șapte copii frumoși, apoi 28 de nepoți, apoi 40 de strănepoți și apoi chiar străstrănepoți. Ioan Covaci a devenit o cutie cu memorii foarte valoroasă pentru întreaga lume și o lecție importantă. Însemnătatea a tot ceea ce a trăit nu e dată de anii mulți, ci de esența pe care timpul a îmbrăcat-o într-un bătrânel luminos și gârbovit…

Întrebat ce părere are despre România lui de azi, acesta a răspuns zâmbind: „Nu-i așa de rău…”. Pentru țară și-a lăsat o parte din suflet pe front, dar viața l-a învățat să se bucure de ce i-a rămas. Toate amintirile veteranului Covaci creionează intens secolul pe care aproape l-a trăit și la care mai are de adăugat doar… un an. Dacă sufletul poate-i păstrează încă rămășițe ale durerii, chipul nu o arată. Ochii lui cerești și îmbătrâniți au învățat cu mult timp în urmă să vadă lumea altfel, pentru a-i putea face față.

Când considerăm că trăim încercări, că viața ne pune la colț, să-l strigăm: „Sanitar!”… Atunci, trebuie să ne amintim de Covaci, omul care a înfrânt timpul…

Ioana MĂRGINEAN