Cristina Milășan, despre copii și munca într-o grădiniță privată: „Atunci când le vezi zâmbetul de pe față, îți trece orice.”

Munca în timpul facultății poate genera uneori oboseală, însă atunci când îți place ceea ce faci, iar meseria ta face parte din domeniul tău de interes, totul poate deveni mai ușor și constructiv. Printre aceste persoane care au îmbinat utilul cu plăcutul se numără și Cristina Milășan, proaspăt absolventă de studii superioare și angajată a unei grădinițe private din Târgu Mureș. În interviul acordat, Cristina ne-a vorbit despre experiența sa cu copiii, în paralel cu studiul în cadrul facultății.

Reporter: Spune-mi mai multe despre meseria și facultatea pe care ai urmat-o.

Cristina Milășan: Lucrez de la 19 ani, deci din anul doi de facultate, în cadrul Grădiniței Bambi din Târgu Mureș, pe postul de îngrijitoare de copii. Am fost studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, pe extensia Târgu Mureș. Am terminat de curând.

Rep.: Ce te-a determinat să alegi această facultate și, mai apoi, să lucrezi cu copiii?

C.M.: Când am intrat la liceu, am vrut să mă înscriu la profilul de educator-învățător în cadrul Colegiului Național Pedagogic „Mihai Eminescu” din Târgu Mureș, dar am ales totuși să merg pe profilul de științe sociale intensiv engleză. Ulterior, când am terminat liceul și trebuia să mă înscriu la facultate, m-am decis că acesta este domeniul meu de interes, că vreau să fac această facultate, pentru a învăța să lucrez cu copiii. Pe perioada facultății, mai exact în anul doi, am văzut un anunț pe Facebook, se căuta îngrijitoare pentru copii la Grădinița Bambi din Târgu Mureș. A fost cadrul perfect pentru a-mi face și practica și pentru a intra în miezul acestei meserii.

Rep.: Cum ai reușit să îți împarți timpul între muncă și facultate, mai ales în ultimul an de studii?

C.M.: Uneori a fost greu. S-au acumulat multe. Stres, nopți nedromite, agitație, emoții și oboseală, însă am reușit, pentru că îmi place ceea ce fac. Asta mi-am dorit mereu să fac și, din acest motiv, am avut mereu curaj și putere să merg mai departe, așa am putut face față oricărei provocări.

Rep.: Ai știut mereu că acesta este drumul pe care vrei să-l urmezi?

C.M.: Da, asta mi-am dorit mereu, încă de la grădiniță. Mereu când mă întreba cineva ce vreau să fiu atunci când voi fi mare, le spuneam că educatoare sau învățătoare. Așa că, cumva, mi-am îndeplinit visul avut de mică.

Rep.: Cine te-a inspirat spre a urma această meserie?

C.M.: Educatoarele mele de la grădiniță și, ulterior, învățătoarea mea. Mereu mi s-a părut ceva foarte frumos să ai grijă de copii, să îi ajuți, să îi înveți și atunci am început să îmi doresc și eu să fac asta când va fi momentul.

Rep.: Care crezi că ar trebui să fie calitățile unui cadru didactic pentru a fi pe placul celor mici?

C.M.: În primul rând este răbdarea, iar mai apoi înțelegerea și buna dispoziție permanentă. Tot timpul trebuie să fii cu zâmbetul pe buze, fiindcă ei te simt dacă se întâmplă ceva cu tine în ziua respectivă, dacă ai o zi proastă sau dacă nu te simți bine. Trebuie să fim atente la nevoile lor. Când ne cer ceva, trebuie să le dăm și să fim atente cu ei, mai ales când zic ceva sau când ne comunică ceva.

Rep.: Crezi că este un domeniu uneori obositor?

C.M.: Da, este obositor uneori, mai ales psihic, nu neapărat fizic, dar atunci când le vezi zâmbetul de pe față, îți trece orice. Cred că cel mai frumos gând este la finalul zilei când te gândești că a mai trecut o zi în care l-ai învățat pe un copilaș încă ceva nou.

Rep.: Care sunt planurile tale în ceea ce privește viitorul, având în vedere că ai terminat acum facultatea?

C.M.: În primul rând vreau să mă înscriu la master, iar la sfârșitul anului 2024 vreau să îmi dau și titularizarea și definitivatul pentru a avansa în grad. Cam atât momentan. Desigur, mă văd lucrând cu copiii pe viitor. Asta mă văd făcând mereu.

Rep.: Povestește-mi o experiență din acești ani de muncă cu copiii, pe care nu o vei uita niciodată.

C.M.: Destul de recent s-a întâmplat să am o zi proastă. Am început-o cu stângul. Eram supărată și obosită, iar o fetiță din grupa mea m-a observat, parcă mi-a simțit starea aceasta proastă și a venit țintă la mine. M-a întrebat dacă sunt bine, iar atunci mă uitam la ea și nu știam ce să îi zic. M-a uimit într-un mod plăcut. Reacția ei a fost să mă ia în brațe. M-a îmbrățișat și atunci pot spune că am început să mă simt mai bine brusc. Acele mănuțe micuțe au făcut magie. Cred că este incredibil să lucrezi cu copiii și să îi vezi că empatizează atât de profund și de frumos, uneori chiar mai mult decât o fac adulții.

Diana CĂRBUREAN