Despre cum traumele din copilărie ne regăsesc la orice vârstă, în orice loc

Viața de reporter nu este una ușoară; știu, se spune asta despre orice domeniu al muncii, dar, în următoarele rânduri voi împărtăși cu voi un scurt episod al limitatei mele experiențe ca reporter pentru a pune în lumină niște aspecte supărătoare ale acestei sfere – atât ca un novice, cât și ca o femeie.

Joi, 13 iulie, plină de dorința de a mă „culturaliza”, am pășit sprintenă pe poarta unui eveniment relativ sportiv, în calitate de reporter. Trebuie menționat faptul că așteptările mele au fost sfărâmate instant. Atmosfera era, din prima secundă, înțesată de un „elitism” masculin covârșitor – dacă îmi permiteți să-l numesc astfel – pentru o domnișoară intelectuală și de nebăgat în seamă ca mine.

După cum se obișnuiește în acest domeniu, e nevoie de o discuție cu organizatorul sau chiar organizatorii. Ce poate face această domnișoară, oare, când este pasată printre organizatori, nimeni dorind să îi ofere domniței o declarație, un număr al participanților, orice? Face poze. După asta, am luat câteva declarații, dar cu câteva declarații nu se face un articol. Discuția cu un colaborator nu a ajutat, nu am putut primi nici măcar un nume al persoanei cu care (am încercat) să discut. Poate par o persoană de neîncredere. Mă simțeam de parcă eram o minoritate în planul-cadru al bărbaților, un microcosmos al misoginiei aflat în legătură directă cu propriul trecut. Organizatorul, când am reușit să-l prind în „uriașa” îmbulzeală de oameni, a rezolvat rapid problema: „Nu pot răspunde acum” (era suprasolicitat), „îți dau mail-ul și-mi pui acolo întrebările.”

De ce mă plâng? Într-adevăr, este locul meu de muncă. Într-adevăr, puteam aborda oamenii altfel. Într-adevăr, … adăugați voi aici alternative. Mă plâng pentru că singurul gând ce-mi ostenea mintea era: dacă eram bărbat, dacă eram autoritară, dacă, dacă…, ieșea un material. Apoi, nici nu a mai fost vorba de un articol. Cele petrecute m-au aruncat înapoi în timp, metaforic, desigur. Eram din nou fetița de la 12 ani care nu putea lua parte la reparatul unei mașini împreună cu tatăl și fratele ei pentru că nu merita să fie educată în cadrul acestui subiect. Apoi, am fost fata de la 15 ani care curăța mereu, alături de mama sa, după ce masa era gata, în timp ce bărbații familie se întindeau liniștiți pe canapele. Eram din nou fata de la 19 ani care trebuia să se afirme cumva, oricum, în fața familiei; să demonstreze că, deși e femeie, deși nu știe multe lucruri, deși este la început de drum, are ceva de spus.

Trăiesc într-o continuă necesitate (și dorință, nu vă pot minți) de afirmare. Așa că, mă plâng pentru că, după atâtea realizări care m-au asigurat de inteligența și capabilitatea mea, o mică întâmplare într-o zi de joi, care poate nu ar fi afectat pe altcineva cum m-a afectat pe mine, m-a pus la pământ; și nu doar pe mine, ci pe toate păpușile matrioșka din mine: fetițele de la 12 și 15 ani, fata de la 19 și, probabil, și pe femeia de la 25.

Cu ce am rămas? Nu contează cât timp trece; traumele rămân și, nerezolvate, vor continua să ne înțepe.

Alexandra BORDAȘ