Oare când ne vom lumina?! Experiență revelatoare la mănăstirea Oașa

Dosită în inima Munților Șureanu, în liniștea imperturbabilă a pădurii transilvănene, unde singurul șteamăt este cel al tocii care te cheamă spre mântuire, loc dedus lumii ordinare a dobitoacelor și a nevredniciei, mănăstirea Oașa își așteaptă credincioșii să (re)vină, pentru a-și consolida legătura metafizică cu Dumnezeu.

În acest scop am poposit și eu, alături de alți câțiva tineri pioși, membrii și ei ai Asociației Tineri pentru Tineri Mureș, în sâmbăta dinaintea Floriilor, la mănăstire. Aveam nevoie să redescopăr sensul vieții, dar am cunoscut, în schimb, moartea. O moarte simbolică, desigur, asumată cu conștiința redevenirii ființiale. O altfel de moarte, privită cu deplinătatea credinței întru nou început, întru mântuire. Ați fost vreodată martorii unei  slujbe de călugărire? Dacă nu, vă invit să-mi lecturați experiența. Este de-a dreptul transformatoare…

O bucată din Eden

Un drum de 10 km abatere de la  șoseaua principală, care te cufundă înlăuntrul naturii, desparte perimetrul sfânt al lăcașului de orizontul lumesc, aflat sub semnul prihanei. Calea îngreunată de acces poate fi văzută ca un drum al pregătirii, al lepădării omului de ceea ce-l definește în lumea lui cotidiană. Naturii îi revine rolul de a-i estompa omului glasurile vicisitudinii, angoasa umanității, sau măcar de a-i resuscita voia redempțiunii.

Odată ajuns în mijlocul obștii mănăstirești, un prim simțământ își face loc în sufletul credinciosului-tihna, în cel mai edenic sens al ei. Este o stare greu portretizabilă prin cuvinte, dar atât de prezentă și intensă, fără de asemănare, întețită parcă de peisajul paradiziac ce împrejmuiește locul sfânt. Pădurea se armonizează cu tabloul lacustru. Imaginea statică este dublată de una sonoră- cântul călugărilor, chemarea la izbăvire. Bineînțeles, această chemare este una organică, ea vine întotdeauna dinlăuntrul nostru și acolo trebuie căutată cu devoțiune. În curtea mănăstirii te întâmpină o mare familie: frați, surori, sau mireni, toți uniți de o doleanță comună- apropierea de Dumnezeu.

Momentul intrării în biserică este și el de o simbolistică aparte- este momentul inițierii sau reinițierii. Omul intră și se lasă călăuzit de voci care nu-i aparțin, dar în care se încrede cu toata ființa sa. Aici timpul nu  mai cunoaște  coordonatele temporale și iacă-tă-mă stând  în fața altarului de mai bine de câteva ore.

Murirea, un prim pas spre mântuire

Era ora 20:30, slujba de seară se încheiase, dar urma o alta. Biserica era întunecată, lumina celor câtorva lumânări aprinse în altar nu era îndestulătoare. O altfel de lumină trebuia însă accesată. La ușa bisericii doi frați, îmbrăcați în alb, cu părul lung atârnându-le în față, cu capul plecat, și-au făcut apariția, iar mirenii le-au făcut cale. Mi-am dat seama curând  că asistam la un moment de inițiere. Chipul le era ascuns, pitit sub giulgiul întunecat al altor doi  călugări care i-au însoțit în drumul lor spre altar, drum făcut în pas de mătănii. În accepțiunea ecleziastică, mătania este o formă de jertfire trupească, o rugăciune care necesită efort fizic din partea credinciosului. Drumul spre mântuire nu este niciodată ușor și nu poate fi izbutit în lipsă de efort,  tocmai de aceea nu este accesibil orișicui. A urmat momentul făgăduinței și logodnei cu biserica întru vecinicie. Tăierea părului din vârful capului, îmbrăcarea noilor veșminte și miluirea au fost alte gesturi simbolice care au marcat începutul unei noi etape ale vieții-monahismul.  Prin botez, ei au primit nu doar un alt nume, ci o altă soartă, o altă misiune lumească. Din oameni comuni, aflați sub semnul păcatului, ei au  fost aleși și s-au ales, devenind: monahul Simeon și monahul Varlaam. „Să zicem pentru dânșii: Doamne miluiește!” Priveam uimită spre această taină a redevenirii, înțelesesem atunci că tocmai asistasem la o adevărată demonstrație de credință.

Un ultim îndemn la reflecție

Văd împrejurul meu oameni care se chinuie prea mult să mimeze vrednicia…oameni care stau minute în șir printre raioanele hypermaket-urilor ca să citească lista ingredientelor unui produs, să nu care-cumva  să conțină „urme de praf de lapte”, pentru că e „de dulce”, iar, după cum bine-știm, e post. Oare prin faptul că tot postul ne-am abținut de la a mânca carne, dar am căutat acerb toate celelalte produse înlocuitoare doar ca să simțim un gust apropiat ei, este o demonstrație de smerenie?  Oare faptul că începem ziua de post oftând, aspirând la zilele în care vom recolinda KFC-ul  și McDonalds-ul, este, cu adevărat, post în fața lui Dumnezeu? Nu pot să nu mă întreb, oare chiar acesta este sensul duhovnicesc al postului, sau… poate nu am reușit noi să-l accedem în deplinătatea lui?! Desigur, orice abținere voită e bine-primită. Ce mă îngrijorează însă este incertitudinea: câte dintre aceste abțineri sunt jertfe și cât dintre ele sunt disimulări generate  de o falsă moralitate? Nu vedem noi oare că adesea ținem post de frica de a nu fi mustrați moral, de noi înșine sau de Dumnezeu?…Ne mințim că facem ce e drept și etic bisericesc pentru că vrem să ne simțim împăcați moral, dar fără să depunem prea multe eforturi. Suntem meschini… Fugim de responsabilități și de asumarea faptului că ne plac deșertăciunile, nu putem renunța la ele nici atunci când ne aflăm în săptămâna celor mai grele jertfe  ale Mântuitorului…Concluzia e numai una: încă suntem în întuneric. Oare când ne vom lumina?!  

Mădălina ROHAN