INTERVIU cu psih. dr. Sandra O’Connor despre cartea ”Copilul din oglindă”

Deşi majoritatea adulţilor sunt de părere că vârsta cronologică îi vindecă de experienţele copilăriei, rănile nevindecate din copilărie ne însoţesc permanent pe parcursul vieţii. Psih. Dr. Sandra O’Connor a trecut prin infern când era doar un copil, însă a supraviețuit și a ales să-și dedice viața psihoterapiei pentru a-i ajuta și pe alții să depășească cele mai întunecate perioade ale vieților lor. De curând a publicat o carte la editura Bookzone, COPILUL DIN OGLINDĂ, care este un proces de vindecare, este povestea tuturor celor care au trecut printr-o traumă și printr-un abuz, așa cum a trecut și autoarea.

”Este un ghid pentru toți cei care s-au simțit zdrobiți în bucăți, pentru toți cei care au simțit că parte din ei nu va mai fi recuperată niciodată. Încerc să vă arăt, nu doar prin experiența mea personală, ci și prin prisma modului în care eu mi-am analizat apoi experiența ca profesionist, că noi putem să vindecăm răni, că noi putem, după traumă și după abuz, să facem în așa fel încât să ieșim din procesul de supraviețuire și să mergem înspre a trăi cu bucurie, cu plenitudine și cu mulțumire. Putem să ne vindecăm rănile, iar cartea aceasta vrea să fie mărturie pentru voi că se poate ”, ne spune Sandra. Mai multe detalii aflăm într-un scurt interviu.

Copilul din oglindă…povestește-mi, te rog, tema abordată, din perspectiva curajului de care ai avut nevoie pentru a o scrie.

După cum am mai menționat, nu am simțit decât până la un anumit punct in procesul meu de vindecare faptul că e nevoie de curaj pentru a scrie această carte. Ceea ce am simțit eu cel mai pregnant în acest proces, este o foarte mare responsabilitatea față de toți cei din jur. Responsabilitatea aceasta probabil își are rădăcinile în nevoia copilului de a fi cuminte și de a nu deranja cu experiențele sale, un echilibru deja fragil al lumii adulților din jurul său, transferată mai apoi într-o formă de disociere și protecție, în care victima simte că trauma sa îi poate răni și pe cei din jur, iar asta duce la perpetuarea secretului. Pentru a scrie cartea nu am avut nevoie de curaj ci de un transfer de responsabilitate, dinspre grija față ce ceilalți în grijă față de mine.

Cât timp a durat până ai început să scrii cartea? Ce a declanșat momentul?

Aș putea spune că a durat aproape o viață. Scenariul cărții s-a scris și rescris de foarte multe ori în mintea mea. Am și discutat despre acest aspect cu o prietenă apropiată, de faptul că ea se scrie undeva singură, că are deja părți scrise și concret, dar că e greu să îmi imaginez că o voi publica, deoarece expunerea la traumele mele i-ar putea răni pe cei din jur. Scrierea propriu zisă, procesul de structurare, a început acum un an jumătate, în momentul în care povestind cu cineva despre experiența mea, am văzut că ceea ce i-a adus a fost speranță și optimism. În momentul în care am terminat povestea mi-a spus că ar trebui ca această carte să fie scrisă, pentru ca mai mulți oameni să poată accesa o poveste de vindecare după astfel de traumă.

”Citind cartea, simți că răsfoiești însăși sufletul autoarei. ” Cum e să te ”dezbraci”în fața lumii?

Eu simt că ar trebui să ne îndepărtăm de demonizarea acestui „dezbrăcat al sufletului”. Ne ascundem atât de ermetic autenticitatea și poveștile încât ajungem adesea să credem că ceea ce trebuie să fim, e ceea ce doresc ceilalți să vadă la noi. A discuta despre proces traumatic, despre abuz, despre rănile noastre, nu este o expunere indecentă, este o expunere a vulnerabilităților cu asumare și cu încredere în faptul că aceste vulnerabilități nu ne fac mai puțin întregi.

Cum percepe un copil un abuz?

Nu există o regulă generală a modului în care un copil percepe un abuz. Există foarte mulți factori care influențează această percepție. Impactul unui potențial eveniment traumatic este determinat de factori multipli: de vârsta copilului și stadiul specific de dezvoltare, de percepția copilului asupra pericolului la care este expus, de modul în care a fost expus( ca victimă sau ca observator), de relația copilului cu victima sau cu abuzatorul, de expunerea anterioară a copilului cu evenimente traumatice, de consecințele traumei asupra copilului, post eveniment, de prezența și disponibilitatea adulților care pot să ofere ajutor și protecție in timpul și după expunerea la trauma. Evenimentele traumatice diminuează capacitatea unui copil de a face față activităților din viața de zi cu zi, pot provoaca sentimente de teroare, lipsă de putere și incapacitatea controlului reacțiilor emoționale și fiziologice.

Ce urme lasă abuzul din copilărie în viața de adult? Care sunt pașii spre vindecare?

Reacția unui copil la un eveniment traumatic poate avea un profund efect asupra modului în care acesta se percepe pe sine, lumea din jur și viitorul său. Evenimentele traumatice pot afecta abilitatea copilului de a avea încredere in alți oameni și în sine, pot afecta modul în care iși percepe siguranța personală, capacitatea acestuia de a face față schimbărilor și de a se adapta la nou.

Ce mesaj se ascunde în paginile cărții?

Nu se ascunde nimic între paginile acestei cărți, totul este foarte clar și la vedere. Scopul în sine al cărții este să nu ascundem experiențele traumatice și abuzurile, să îndrăznim să vorbim despre ele în mediile noastre de siguranță, să reușim cu resurse proprii și cu ghidaj extern să ajungem la vindecare. Mesajul cărții este că oamenii pot să se vindece după traumă, că avem resurse, că nu suntem defecți, că „anormalul” pe care îl vom percepe ulterior este natural și nu e nimic greșit atunci când ne simțim incompleți, neadecvați, uneori străini de noi înșine.

Ce cărți ai vrea să recitești din perioada copilăriei?

Eu recitesc adesea cărți din perioada copilăriei, e un fel de ritual de auto ocrotire. Citeam extraordinar de mult în copilărie, era evadarea mea. Am să menționez doar câteva. De câte ori am nevoie de o reconectare cu mine, atunci, recitesc La Medeleni de Ionel Teodoreanu, recitesc Anotimpul Jocurilor de Julia Szinnyei și Divina Comedie, a lui Dante Aligheri. Aveam o carte cu gravuri care mă fascina și devenise una dintre lecturile mele preferate.

Trăim vremuri nevrotice, de o anomie îngrijorătoare…cum te protejezi? Ai mereu zâmbetul pe chip. Cum faci?

Cred că e o percepție subiectivă. Vremurile au fost mult mai nevrotice în trecut, în Evul Mediu, în comunism, în momentele în care nu aveam control asupra siguranței noastre corporale, asupra mediului nostru, asupra alegerilor noastre. Eu cred că trăim niște vremuri extraordinare, în care eu pot să scriu po astfel de carte, în care ne putem exprima, în care putem să ne preocupăm de binele nostru emoțional. Eu nu zâmbesc mereu, zâmbesc atunci când simt că pt face asta. Pentru mine zâmbetul nu e un semn de bucurie, ci un semn de bunătate și de blândețe. Poate de aceea zâmbesc adesea, pentru că vreau să trăiesc cu bunătate.