Zilierii români se droghează pentru a rezista

În perioada 2001-2004, românii care lucrează în străinătate au adus în ţară aproximativ 10 miliarde de euro. Cei care merg pe baza unui contract de muncă au şansa unor câştiguri serioase într-un timp relativ scurt. Nu aceeaşi este situaţia celor care aleg să plece la muncă în orice condiţii, acceptând cu uşurinţă ideea de zilier.

Un mureşean a stat 9 luni de zile în Spania trăind momente de umilinţă şi sărăcie pe care nu şi le-ar fi putut imagina vreodată. Mulţi români mănâncă şi se îmbracă din tomberoane, iar pentru a rezista în faţa efortului depus la muncă pe câmp se droghează.
Puştiu’ s-a hotărât să plece la muncă în Spania nu pentru a se îmbogăţi peste noapte, ci din dorinţa de a avea ce să ofere fetiţei lui de un an de zile şi celui de-al doilea copil, încă nenăscut. Urmând sfatul unor prieteni, a luat legătura cu o persoană care i-a promis că-l va ajuta să plece clandestin, pentru o sumă de 200 de euro. Cu o zi înainte de plecare, acesta a fost dat dispărut, dând ceea ce la noi se numeşte “ţeapă”, atât lui cât şi altor peste 40 de oameni care urmau să urce în autocarul promis. După ce a pierdut banii, bărbatul nu a renunţat la ideea de a pleca, motiv pentru care a apelat la un alt patron, care l-a ajutat. S-a împrumutat de la cunoştinţe, costul pregătirilor pentru transport şi acte fiind de aproximativ 800 de euro. Singura certitudine pe care o avea după trei zile de mers cu autocarul era locul de cazare şi buzunarele goale, situaţie în care trebuia să facă imediat ceva.

“Benga! Benga!”

După două săptămâni a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, ca zilier plătit cu 5 euro/oră, la cules de usturoi. Programul de muncă era de 9 ore pe zi, dar din cauza căldurii de peste 45 de grade, între orele 13 şi 17 nu se lucra. “Acolo nu e ca la români. Fiecare ştie exact ce are de făcut, este axat pe o anumită muncă. Unul la cules de usturoi, altul la măsline, ceapă sau struguri. Şi nici nu ai voie să pierzi vremea, aşa cum obişnuiesc românii. Sunt unii care nu rezistă acolo tocmai din acest motiv”, spune Puştiu’. El continuă, spunând că supravegherea muncitorilor este foarte severă, nu au nici un minut pauză, iar dacă unul îndrăzneşte măcar să ridice privirea, neglijându-şi munca chiar şi pentru câteva secunde, deja este atenţionat verbal, agresiv. “Benga! Benga!” înseamnă “Mai repede! Mai repede!” şi este singurul cuvânt cu care paznicii se adresau muncitorilor, fără a-i interesa dacă aceştia se simt rău sau sunt sleiţi de putere.

Metoda de a rezista e drogul

Efortul fizic este pentru mulţi români de nesuportat, tocmai de aceea unii apelează la droguri. “Acolo se consumă foarte mult un drog, a cărui denumire nu o cunosc. Dar arată ca şi o bucată mică de ciocolată. Consumatorul o pisează mărunt, o bagă în ţigară şi o fumează, efectul fiind unul de înlăturare a oboselii, de putere de muncă. A doua zi, în schimb, starea de rău general era mai accentuată. Pentru că nu-şi permiteau să se simtă bolnavi, fumau altă ţigară. Au devenit uşor dependenţi”, povesteşte Puştiu’. Cu comerţul drogului se ocupau marocanii, care, pentru început, ofereau marfa gratis, doar pentru a-i deschide românului pofta pentru aşa ceva. După aceea începeau să ceară bani, întâi 5 euro, apoi 10 şi tot mai mult, preţul putând ajunge şi până la 50 de euro, în funcţie de gadul de dependenţă la care ajungea consumatorul. “Odată ce au început să fumeze, nu puteau renunţa. Şi erau nevoiţi să dea sume mari de bani pentru aşa ceva. Altfel ieşeau din ritm şi pierdeau locul de muncă”.

Românii sunt plătiţi să nu fure

Condiţia românului în Spania este una jalnică. Dar şi mulţi români sunt jalnici prin ceea ce fac. Cerşitul şi furatul sunt două “meserii” practicate cu multă dibăcie de către unii plecaţi dincolo. “Cunoşteam un cerşetor de-al nostru, care plângea la comandă. Nu avea treabă că-i zi sau noapte”. Pentru a nu fura, unii poliţişti spanioli preferau să le dea românilor bonuri de 10 euro cu care să-şi cumpere de mâncare sau ţigări. O unitate sanitară, un fel de Crucea Roşie la noi, asigura o cană de lapte şi ceva biscuiţi celor care mureau de foame sau două nopţi de cazare celor care nu aveau unde să doarmă. “Mulţi români stăteau în chirie, dormeau câte cinci, şase într-o cameră mică, nu aveau apă deloc, nici rece, nici caldă. Fântânile erau secate, în ele se aruncau gunoaie”, continuă Puştiu’. Produsele alimentare care urmau să expire în câteva zile erau scoase de către patroni în faţa magazinelor şi oferite gratuit celor care doreau să le consume. În scurt timp, din acestea nu mai rămânea nimic. Aşa cum nici în tomberoane nu prea rezistau gunoaiele, în special mâncarea şi hainele.
Emigranţii sunt văzuţi ca infractori, fără a se face vreo diferenţă. “Am dormit câteva nopţi în maşină. La un moment dat ne-a trezit o patrulă a poliţiei, care ne-a băgat lanterna în ochi şi ne-a scos afară cu mâinile întinse pe maşină, cu picioarele desfăcute, de parcă am fi fost ultimii criminali. Ei nu percheziţionează manual. Te dezbracă până la piele şi caută peste tot, inclusiv în pachetul de ţigări. Nu zic că a menţine ordinea şi disciplina nu e bine. Dar felul în care o fac, este unul sălbatic, agresiv”.

Experienţa, singurul câştig

Puştiu’ nici măcar nu a apucat să-şi vadă al doilea copil, care s-a născut la două luni de la plecare. Întoarcerea acasă a însemnat pentru el bucuria revederii familiei, dar şi sfârşitul unui coşmar. El este convins că a doua oară nu mai calcă prin Spania. Doar în cazul în care, eventual, merge pe baza unui contract de muncă. “Ca zilier, o săptămână lucrezi, două, trei nu faci nimic, pentru că nu ai nici o ofertă. Am venit acasă cu buzunarele la fel de goale”. Singurul câştig din toată aventura tânărului a fost experienţa. Experienţa unui român plecat să muncească pentru a-şi întreţine familia şi care s-a ales cu umilinţă, sălbăticie şi, în final, pierdere de vreme.. “Mie, unul, mi-a ajuns”, se încheie povestea…

Amalia VASILESCU