Psihologul va raspunde: “Cum tratam minciuna la copii?”

Ai o problema care nu-ti da pace si careia vrei sa-i gasesti o solutie? Începând cu acest numar, în fiecare joi, cotidianul Zi de zi va ofera posibilitatea de a intra în contact, prin intermediul adresei de mail redactia@zi-de-zi.ro cu Ramona Pop, psiholog în cadrul Organizatiei “Salvati Copiii”, licentiata în psihologie si psihopedagogie speciala (2004), cu experienta în consilierea copiilor abuzati fizic, emotional si sexual. În prezent, se specializeaza ca terapeut pentru familie si cuplu în cadrul scolii de terapie a Asociatiei de Psihoterapie a Familiei si Cuplului din Iasi.
Simona, 34 de ani, bibliotecara
“Am un baiat în vârsta de opt ani care minte foarte mult. Îsi construieste din minciuni propriul microunivers si mi-e teama ca nu e ceva trecator. Ce îmi recomandati sa fac?”

Ramona Pop, psiholog:
„Draga Simona, minciuna la copii nu are întotdeauna valente negative. Însa, atunci când este asociata cu alti indicatori ale comportamentului antisocial (furt, distrugere, agresivitate, fuga de acasa) trebuie sa ridice semne de întrebare parintilor. Diferentierea între realitate si fictiune la copii, se realizeaza progresiv si odata cu înaintarea în ani. Pâna la vârsta de sase ani copiii nu stiu ce este minciuna, ei au o imaginatie foarte bogata fiind foarte creativi. Astfel pot avea prieteni imaginari, pot inventa personaje fara corespondent în realitate, pot purta conversatii imaginare, etc.
Baiatul tau este deja la vârsta la care ar trebui sa stie ce este minciuna, deoarece în jurul vârstei de sase ani copii îsi contureaza sensul acestei notiuni, si mai mult decât atât ar trebui sa stie implicatiile morale si consecintele minciunii. Multi copii care folosesc minciuna pentru a obtine favoruri sau pentru a scapa de pedepse, manifesta acest comportament în continuare pentru a testa limitele impuse de adulti, chiar daca cunosc latura morala a minciunii. Din relatarile tale nu reies exact motivele sau circumstantele concrete pentru care minte baietelul tau, de aceea ar trebui sa urmaresti cauzele acestui gen de comportament. Oare minte pentru ca vrea sa ascunda o realitate (note sau anumite actiuni)? Pentru a se scuza de ceva? Pentru a evita realitatea? Ca sa îi acuze pe altii? Ca sa deformeze realitatea sau chiar sa inventeze una noua? Sau pentru ca vrea sa atraga atentia si are nevoie de afectiune? Raspunzând la întrebari îti vei da seama de componenta principala a motivatiei fiului tau, care poate fi legata de actiune/performanta, de socializare sau de afectiune.
Sfatul meu ar fi sa nu va speriati si sa abordati aceasta problema pornind de la explicarea implicarii morale a distorsiunii realitatii. Îi poti da exemple concrete în care minciuna a avut picioare scurte sau poti apela si la povesti sau fabule pentru a dezbate acest subiect. De asemenea este foarte important sa nu îl etichetezi spunându-i „mincinosule” sau sa nu începi un interogatoriu acuzator prin care sa  îl pui la zid. Încearca sa ai asteptari realiste din partea lui legat de performantele scolare sau legat de anumite aptitudini personale. Treptat creaza o legatura, în care lui sa nu îi fie frica de tine si restul familiei iar pe de alta parte sa îi acordati mai multa încredere, autonomie si protectie afectiva, care toate duc la securizarea si siguranta lui.
Multi parinti au tendinta de a pedepsi minciuna, în schimb, cel mai important lucru este sa îl incurajezi sa spuna adevarul prin toate posibilitatile descrise mai sus. Consider ca acesta etapa din evolutia fiului tau este ceva trecator si cu ajutorul vostru va reusi sa se desprinda de universul fascinant al fictiunii, caracteristica unei etape anterioare de dezvoltare si sa intre în realitatea vârstei pe care o are în momentul de fata!”