Home / Administratie / Directorul Direcției Silvice Mureș, analiză despre problema urșilor

Directorul Direcției Silvice Mureș, analiză despre problema urșilor

La cinci ani de când ursul brun mioritic a intrat în anexele speciilor protejate la nivel național, conform căruia nu se mai dau derogări îndeajuns de multe pentru recoltarea specimenelor pentru a ține numărul sub control, marele carnivor trăiește acum echivalentul zoologic al nebunilor ani ’20. Mai simplu spus, începe să își facă de cap nu doar prin pădurile lui, ci, din varii motive, ajunge și prin intravilan, zone în care pune oamenii în pericol.

Acesta este un fapt care poate fi dovedit doar într-o anumită măsură prin filmările, sesizările și RoAlerturile aferente vizitelor lui Martinică în zonele urbane sau rurale. Director al Direcției Silvice (DS) Mureș, dr. ing. Ilie Covrig, într-un interviu acordat cotidianului Zi de Zi, afirmă că, odată cu intrarea ursului brun pe anexa 2 a speciilor protejate, au luat viață și anumiți factori care fac urșii să iasă din habitatul lor natural, dar și că anterior, numărul era ținut mai bine sub control prin vânătoare.

„Numărul era ținut sub control înainte de 2016 prin acele cote de extracție, de intervenție. Și acum tot așa se numesc. Pentru exemplarele care produc pagube, după un număr de sesizări se dau aceste derogări care se numesc cote de intervenție și se extrag exemplarele sau se relochează. Acum aceste cote sunt la nivel național. Anul trecut au fost în jur de 140. Cred că în măsura în care sunt probleme și produc pagube și pun în pericol bunurile și viața oamenilor, cu siguranță că se dau derogări peste această cotă. În cazuri bine justificate. Pentru Direcția Silvică Mureș, ursul este o specie cinegetică, la fel ca orice altă specie. Numai că din 2016 a fost introdusă acea anexă 2 a speciilor protejate și acolo, pe lângă lup și râs, intră și ursul. Face parte din aceste specii de carnivore mari protejate”, a afirmat ing. Ilie Covrig.

Atacuri, despăgubiri și legiuitori 

Unul din cazurile despre care amintește ing. Ilie Covrig s-a petrecut înainte de 2016. Chiar dacă incidentul este anterior interzicerii vânătorii ursului brun pe teritoriul României și pe o zonă extravilană, se poate, totuși, extrage de aici dovada că ursul, oriunde s-ar afla, poate fi periculos pentru sănătatea oamenilor. Desigur, în momentul în care omul când intră pe teritoriul ursului, prin aceasta își atrage niște posibile riscuri. Dar, după cum am observat și în alte articole, numărul acestor carnivore este la ora actuală mult prea mare pentru ca să se poată evita o astfel de interacțiune, chiar și în interiorul zonelor puternic populate de om. Mai mult, aceste accidente sunt despăgubite atât de la nivel ministerial cât și de la nivelul gestionarului fondului de vânătoare.

„Au existat anumite incidente. Îmi amintesc un caz din 2015 când a fost atacată o persoană chiar pe Valea Mureșului, pe unul dintre fondurile pe care le avem și acum în gestiune, în 2021. Și atunci le aveam în 2015. Persoana a suferit anumite traume și suntem încă și astăzi într-un proces pentru acordarea de despăgubiri. Acestea se acordă în proporție de 50% de către autoritate, de către Minister, iar 50% de către gestionar. Asta chiar dacă ursul este specie protejată. Accidentul s-a întâmplat înainte să intre pe Anexa 2, în 2016, când legiuitorul a decis ca să fie specie protejată. În acest caz, putem spune că omul se afla pe teritoriul ursului. Cu excepția intravilanului localităților, restul categoriilor de folosință fac parte din fondurile de vânătoare. Dacă omul iese din intravilan și ajunge în pășune sau în pădure, putem spune că este deja pe teritoriul ursului. Doar intravilanul localităților nu face parte din fondul de vânătoare”, a relatat directorul DS Mureș.

Ia păpica de unde nu-i

Un fapt oarecum evident este că ursul brun pătrunde în localități în căutarea hranei. Ilie Covrig explică de ce acest lucru nu se întâmpla cu o asemenea amplitudine și înainte de 2016. Răspunsul este unul, cel puțin interesant. Când ursul brun reprezenta un interes pentru gestionarul fondului de vânătoare, existau anumite puncte în care se amplasa hrană pentru urși, tocmai pentru a-i ține într-o anumită arie. Acum, nemaiputând fi valorificat prin vânătoare, există momente din an în care aceste animale, în căutarea hranei, ajung în locurile dens populate.

„Evident că unul dintre motive este căutarea hranei. Nu este de ascuns faptul că înainte de 2016, odată cu recoltarea lor din acele cote de extracție, de intervenție, existând un anumit interes pentru extragerea și a unor exemplare frumoase, se atribuia și hrană pentru urs. Practic, gestionarii fondurilor de vânătoare erau interesați să îi țină într-o anumită zonă. Și în periada în care ursul găsea greu hrană, această hrană se punea în anumite puncte de hrănire. Acum, acest lucru se face foarte rar. Gestionarii nu prea mai pun hrană și atunci ursul merge în căutarea ei”, a punctat directorul DS Mureș.

Urșii se înmulțesc ca… iepurii

La ora actuală, derogările se dau doar în cazurile în care viața sau bunăstarea oamenilor este pusă în pericol. Dar asta nu pare să rezolve situațiile de înmulțire necontrolată. Conform directorului DS Mureș, exista și înainte o cotă maximă de derogări la nivelul României, dar aceasta era dublă față de cum este post 2016.

„Acum nu mai vânează nimeni. Extracția, în cazul exemplarelor aprobate pentru a fi extrase se face de către gestionarii fondului de vânătoare prin membrii vânători din cadrul acelui fond de vânătoare. Înainte de 2016 se organizau și vânători, chiar cu vânători străini. Existau niște tarife de recoltă, care se aplicau în funcție de un anumit punctaj și în funcție de punctajul stabilit se plătea contravaloarea exemplarului extras. Era o cotă stabilită de fiecare fond, una două exemplare pe sezon de vânătoare și în situația în care se produceau pagube din nou sau era pusă în pericol viața oamenilor existau și derogări de la aceste cote stabilite tot prin lege. Dar derogările doar pentru vânătoare erau 1-2 pentru gestionarul fondului de vânătoare. Exista și înainte de 2016 un maxim de derogări. Cred că la nivel de țară era undeva în jur de 300. Pe fiecare fond de vânătoare, prin Ordin de Ministru era alocată o cotă, dar mică, simbolică, 1-2 exemplare”, a specificat ing. Ilie Covrig.

De-mioritizarea lui Moș Martin, imposibilă

Deși în alte țări europene nu se poate întâlni un număr de atât de multe exemplare și deși nu există atât de multe situații de urși care se plimbă debusolați prin marile, România nu pare să poată exporta exemplarele, dar nici să le recolteze. Desigur, nu facem pledoaria extinției speciei de pe teritoriul românesc, nicidecum. Dar ne punem întrebarea: cum am putea să rezolvăm situația înainte să degenereze.

„Celelalte țări din Uniunea Europeană nu au asemenea populație de urs. Cred că în nicio țară din Uniunea Europeană nu există, numeric vorbind, asemenea populații de urs. La noi a existat de-a lungul timpului o cultură a vânatului și este o dovadă că există și avem asemenea populații de urs. Ar trebui să ne spună ei de ce nu s-a acceptat importul de exemplare pentru că în Elveția există cazul celebru al ursului Bruno care cred că a fost ultimul urs recoltat în anii ’90. În Elveția până și simpla lui prezență a generat spaimă în rândul fermierilor și s-a solicitat extragerea lui. Acolo regulile se pare că sunt altele. Sunt mult mai stricte și fermierii și ONG-urile cred că acolo merg în sens diametral opus decât se întâmplă acum la noi. Faptul că astăzi nu mai au, deși există condiții de relief și acolo favorabile, exemplare de urs, înseamnă că la un moment dat sau într-o anumită perioadă s-a mers pe extragerea până la extincție, ei nemaiavând la ora actuală niciun exemplar. Despre exportul de urși ne poate spune mai mult autoritatea, dacă a făcut demersuri în acest sens”, a explicat ing. Ilie Covrig.

„Of-urile” nu sunt centralizate

În opinia lui Ilie Covrig, situația pare să se miște în direcția actuală datorită faptului că  nu se cunosc efectivele exacte de urși sau, cel puțin, de urși „problematici”. Mai mult, din cauza despăgubirilor mici pe care fermierii și agricultorii le-ar primi, aceștia nu se sinchisesc nici măcar să declare la nivel de Unitate Administrativ Teritorială (UAT) pagubele.

„Se pare că din punct de vedere al efectivelor, cele reale sunt mari. Cred că raportat la potențial putem spune că sunt mult peste efectivele optime. În primul rând cred că nu sunt cunoscute efectivele reale și pe de altă parte nu este cunoscut, inclusiv de către ONG-uri sau de către alte organizații civice, comportamentul și ceea ce se întâmplă în realitate pe fiecare fond de vânătoare. Inclusiv, poate e dur spus, dar agresiunea pe care o fac exemplarele de urs asupra comunităților urbane și aglomerațiilor umane din zonele cu urs nu este cunoscută. Acestea nu sunt centralizate. Și cred că inclusiv oamenii, agricultorii sau țăranii nu întotdeauna își spun „of-ul”. Aceste probleme nu sunt centralizate. Nu toată lumea a căror culturi, spre exemplu cele de porumb sau livezile, sunt afectate, distruse de către urși nu toți depun plângeri. Prin urmare nu sunt nici despăgubiți. Astea ar trebui depuse și adunate la nivel de UAT, la nivel de Primărie și, după ce se centralizează , dacă s-ar face sistematic acest lucru, eu cred că s-ar cunoaște fenomenul real”, a declarat directorul DS Mureș.

Soluția: despăgubiri mai mari pentru cote mai mari

Dacă s-ar cunoaște mai multe date exacte, atunci poate că de la nivel central ar veni despăgubiri reale. Atunci s-ar putea observa nu doar cât de costisitoare sunt pentru fermieri și agricultori aceste incursiuni nocturne sau diurne ale urșilor prin grădini sau livezi, dar se vor observa cât de mult costă pentru Guvern despăgubirile.

„Cred că tot în urma acestor sesizări care se centralizează doar în mică parte. La țară e foarte greu ca oamenii în vârstă să ajungă la centrul de comună sau în oraș, unde există instituții abilitate, respectiv agenție de mediu sau gardă forestieră. În mod normal ar trebui să meargă la Primăria pe raza căreia  locuiesc ei. Soluția ar fi, cred, niște despăgubiri reale. De multe ori despăgubirile care se dau, pentru pagubele pe care le produce vânatul, nu numai ursul, ci și mistrețul și alte specii de vânat, sunt foarte mici și cred că oamenii în acest sens sunt descurajați să meargă. Dacă s-ar da niște despăgubiri juste, reale, atunci cred că oamenii ar fi mult mai prompți și s-ar cunoaște mult mai bine acest fenomen. Atunci totul ar fi centralizat și cei de la Minister ar putea să vadă clar câți bani pierd proprietarii de terenuri agricole, de livezi, de crescătorii de animale și așa mai departe. Asta ar fi o soluție, oamenii să se mobilizeze și să facă problema cunoscută. Și, evident, să fie niște despăgubiri juste și reale ale pagubelor. La ora actuală sunt despăgubiri, dar acestea sunt foarte mici. Există o metodologie de calcul, se constituie niște comisii, tot așa la nivel de UAT din care fac parte, în afară de reprezentanții gestionarului fondului de vânătoare, reprezentanți ai gărzii forestiere, ai primăriilor și ai Agenției de Mediu. Există o legislație în sensul acesta”, a conchis ing. Ilie Covrig.

Alex PĂTRAȘCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Green Residence. Provocarea de a regăsi starea de bine, la bloc, în mediul urban

Trecut printr-un revigorant proces de rebranding, unul din cei mai importanți jucători de pe piața …