Recviem pentru un simbol dulce al Ludușului

Chiar dacă unele previziuni politice și economice apărute în vara anului 2021 din senin (?) erau alarmante, vezi agenția Reuters, puțini dintre ludușeni luau în serios cerul întunecat și furtuna devastatoare care va urma în curând.

Și totuși…. Grupul francez Tereos, un gigant care deține 50 de fabrici în 18 țări din America Latină, Asia, Africa și Europa, cu un număr total de 26.000 de angajați, a cumpărat Fabrica de zahăr din Luduș în anul 2012 pentru un program de aprovizionare cu zahăr a clienților din Europa de Est. Încă de atunci, de la preluare, Tereos a avut unele pierderi cauzate de suprafețele din ce în ce mai mici cultivate cu sfeclă de zahăr. Desigur, cauzele unei involuții atât de accentuate sunt mai multe și țin de o organizare haotică și lipsită de perspective care a caracterizat întreaga industrie și agricultură din România. Rezultatul acestei politici falimentare este ilustrat foarte bine de faptul că în anul 1989 România avea în funcțiune nu mai puțin de 33 de fabrici și toate funcționau. Acum, prin închiderea fabricii de la Luduș mai rămân doar două fabrici care vor produce zahăr românesc: la Roman și la Bod în județul Brașov, ultima fiind amenințată cu dispariția, terenul fiind (se zice) foarte potrivit pentru un parc imobiliar.

Scurtă istorie a Fabricii de Zahăr Luduș

Ca o ironie amară, francezii au construit fabrica, una modernă și cu o mare productivitate pentru acea dată, iar acum alți francezi opresc fabricația zahărului din sfeclă după mai mult de o jumătate de secol de funcționare. Dintr-o lucrare scrisă de ing. Ioan Armenean, fost director al fabricii și istoriograf, am reținut că geneza construirii acestei unități industriale începe cu anul 1955 „când apar primele Hotărâri de Stat care prevăd dezvoltarea unei industrii naționale. De ce acum? Pentru că se apropia momentul terminării plății datoriei de război față de Uniunea Sovietică, decesul lui Stalin urmat de un relativ „dezgheț” în lumea socialistă. Se desființează Sovromurile (societăți mixte româno-sovietice) care controlau economia țării și, foarte important, țara se apropia de încheierea colectivizării forțate a agriculturii, sursa materiilor prime pentru o nouă industrie alimentară națională”.

Era la 10 ani de la încheierea Războiului Mondial și proiectele erau repede puse în aplicare. În anul 1959, spune ing. Ioan Armenean, „se lucrează pe mai multe planuri: șantierul propriu-zis al fabricii, cantina pentru muncitorii din fabrică, cinci blocuri cu câte 16 apartamente pentru muncitorii francezi care au venit la montaj și opt blocuri a câte 32 de apartamente pentru viitorii muncitori ai fabricii. Toate cele trei șantiere sunt în câmp și încep cu desființarea culturilor de grâu și porumb”.

Se muncește cu spor și, înainte de termenul fixat, la 23 august 1960, fabrica este pornită. Ca urmare a industrializării localității, Ludușul este declarat oraș, cu toate beneficiile aferente acestei ridicări în grad administrativ. În anii următori s-au realizat și alte instalații și s-au adus multe îmbunătățiri ale procesului de producție, cu randamente de extracție a zahărului tot mai mari. În acei ani de început, sfecla de zahăr se cultiva pe 16.000 de hectare în județele Alba, Cluj, Sălaj, Hunedoara, Satu Mare și Mureș, în campanii de câte 120 de zile.

„În anul 1989, activitatea fabricii a constat în producția de zahăr, napolitane, sucuri, precum și producția gospodăriei anexă ( lapte, carne, brânză și legume). Gospodăria anexă avea un efectiv de 35 de vaci cu lapte, 25 de tineret bovin la îngrășat, 250 de porci, 500 de oi și două hectare cultivate cu legume. Toată producția era folosită de cantina fabricii, vândută la salariați, iar bovinele erau vândute la export pentru că sacrificarea acestora nu era permisă de organele politice de la județ”, precizează ing. Ioan Armenean.

După decembrie 1989

Evenimentele din decembrie 1989 găsește Fabrica de zahăr Luduș în plină procesare a sfeclei din recolta acelui an și după euforia acelor zile se reintră în normalul constituit în atât de mulți ani. Guvernele acelor timpuri au dat semnalul privatizărilor care și-au pus amprenta și asupra viitorului fabricii, a slariaților și fermierilor. 

A apărut Grupul Marquenterre, au fost alocările de cote de zahăr de la Bruxelles, apoi a venit Tereos care a pus capac la toate. Adică, 600-700 de fermieri din opt județe, acestea având condiții excepționale pentru cultura sfeclei de zahăr, trebuie să se orienteze asupra culturilor pe care le dezvoltă de acum înainte, plus inutilitatea în care au ajuns utilajele agricole specializate pentru sfecla de zahăr. Apoi, salariații de la Luduș trebuie să își găsească de lucru și pentru unii nu va fi ușor să se reprofileze prea repede. La fel, și familiile celor 153 de angajați care mai erau în fabrică la sfîrșitul lunii septembrie, vor trece prin clipe grele.

Situația puțin spus neplăcută, este accentuată de faptul că nimeni nu poate să facă ceva pentru a stopa în închiderea fabricii, cu toate consecințele care decurg din aceasta. Și, ca o ironie amară, citez un fragment din articolul „Zahărul este mai dulce” pe care l-am scris în cotidianul „24 ore mureșene” în 15 octombrie 2003, la demararea unei noi campanii de producere a zahărului: „Datorită muncii agricultorilor și a specialiștilor de la SC Zahărul Luduș SA, viața multora dintre români va fi mai bună, va fi mai dulce”.

Acum, după aproape 20 de ani de la acea dată, putem exclama: „O tempora, o mores!”

Și cu asta ce am realizat?!

Ioan A. BORGOVAN