Acum câteva zile, când mă întorceam acasă cu trenul, am surprins, fără să vreau, ceva ce mi-a atras atenția într-un mod neplăcut. Tocmai ce urcasem în tren, îmi găsisem un loc fix lângă cabina controlorilor, la nici trei minute apare o femeie cam de 40 de ani.
În primă fază părea o femeie drăguță, vorbăreață, mi-a oferit și niște bomboane, părea cât se poate de obişnuită. Trei stații mai încolo a început să vorbească la telefon, deranjant de tare, cu prietena ei.
„Mama mea e în spital, trebuie acum să umblu cu ea la o grămadă de medici tuturor le moare mama doar pe mine m-a blestemat Dumnezeu și nu mai moare, îmi mănâncă viața!”
Asta spunea doamna la telefon.
Să ne iubim bătrânii oameni buni, nu știm cât îi mai avem și doar ei știu prin câte au trecut pentru a ne crește, a ne hrăni, a ne educa și ar trebui să fim recunoscători pentru sacrificiile lor și să fim alături de ei, nu să îi dăm la o parte și să îi considerăm o povară.
Înţeleg că femeia din tren şi-a spus „blestemul” copleşită fiind de greutăţile vieţii, nu vreau să o judec, ci vreau ca povestindu-vă despre durerea ei, prost formulată, să o transform într-o lecţie de viaţă. Îmi doresc ca această poveste să vă facă să vă gândiţi, poate chiar să reclădească niște relații copil-părinte.
Eu fiind încă adolescent scenariul în care părinții mei nu ar mai fi este departe dar mă pun în pielea adulților care poate sunt în pragul unei astfel de despărțiri și doar imaginându-mi acestea nu îmi pot închipui cum un om poate să considere un blestem viața unei persoane cu atât mai mult a părintelui său.
Ce vreau să transmit prin ce am scris? Îmi doresc să trag un semnal de alarmă pentru oamenii care au uitat de părinții sau bunicii lor și atât îmi doresc să spun: aveți grijă de ce aveți, cât încă mai aveți!
Adrian MURARIU
