Daniela Zeca Buzura despre Şeherezada şi curajul inimii

Prozatoare, eseistă, critic literar și realizatoare de emisiuni radio și TV, doctor al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Daniela Zeca Buzura a fost, din 2004 până în 2012, director al TVR Cultural. Acum este moderator al emisiunii „Mic dejun cu un campion”. Este autoarea unei trilogii orientale care cuprinde romanele „Istoria romanţată a unui safari”, „Demonii vântului”, „Omar cel Orb”, iar în 2011 a apărut şi volumul „Zece zile sub văl”.

În luna mai, Daniela Zeca Buzura, a vorbit pe scena TEDx Corinişa Târgu-Mureş, ce a avut la Teatrul Naţional, despre curajul Şeherezadei şi despre libertatea omului curajos.

„Vocația așa-zisului meu curaj ar putea fi aceasta: insistența de a fi împreună cu ceilalți”

“Am această faimă că vorbesc prea mult și aș vrea să scap de ea, dar nu pot. Poate nu m-am străduit destul și poate că nu reușesc dragi prieteni, pentru că vocația așa-zisului meu curaj ar putea fi aceasta: încercarea, tăria, experiența, insistența de a fi împreună cu ceilalți. Credeți-mă că nu-i ușor, pentru că vă dau un exemplu când vă vin oaspeți și stau o zi, două, trei, dar tot devine enervant și apăsător și ați vrea ca ei să plece acasă, pe când eu, din curaj sau din altă formă de, nu știu să nu-i zic virtute, aș vrea să fie mic dejun în fiecare zi, pentru că această formă de apropiere, credeți-mă, îmi de o bucurie inegalabilă, din pur elan al imaginației. Îmi imaginez sute, mii de oameni, bărbați, femei, copii, care iau mic dejun sâmbăta împreună cu mine. Nu aş vrea să vorbesc despre ceea ce poate că unii dintre dumneavoastră ați văzut deja, și anume o emisiune de televiziune.”

„Pentru că tema noastră aici, în comunitatea de idei, e chiar curajul. Iar eu una nu m-am întrebat până acum, din păcate, ce fel de curaj am exersat eu vreodată? Poate o formă de curaj cu care ar trebui chiar să începem discuția în ce mă privește, e chiar asta. Faci niște sute de kilometri. Te urci pe scena unui teatru național, într-un oraș în care ai mai fost o singură dată în viață și vorbești despre ceva la care te-ai gândit cam puțin. Și cu toate astea, nu aș trece nicio clipă în capcana celor care consideră că el, curajul, ar putea fi o calitate rezervată deja de evul ăsta al rețelelor și al internetului doar soldaților, pompierilor și activiștilor.”

„Cred că toți de aici avem formele noastre de curaj care sunt cu atât mai interesante și de aceea am putea vorbi despre ele la nesfârșit, tocmai pentru că sunt diferite. Așadar, probabil că în aceste circumstanțe ați vrea o poveste personală despre curaj, în timp ce eu încă sunt la stadiul de întrebare și dilemă. Sincer mă gândesc, o fi curajul ăsta, cum zice Platon, așa, o virtute, scara tuturor celorlalte virtuți fără de care nimic nu poate să stea în picioare? Probabil. Sau o fi poate curajul un elan, o acțiune simplă doar? E convulsiv, dintr-o dată erupe și ne mobilizează? Chiar că nu știu, vă spun cu sinceritate că habar n-am.”

„Voi, românii, ați tăcut atât de mult încât în 89 ați compromis toate formele de curaj.”

„Dacă ar trebui să povestesc la persoana întâi această experiență a curajului poate că ea începe cu indignare. Când un reputat jurnalist din Franța mi-a spus „voi, românii, ați tăcut atât de mult încât în 89 ați compromis toate formele de curaj.” M-am supărat foarte tare ceea ce nu-mi stă în fire, dar am ripostat spunându-i „dar știi, tu oare, venind de sub soarele Occidentului, cum a fost aici pentru o mamă să-și hrănească un copil în anii 80?” Sau cum m-am gândit eu, tânăra care avea 20 de ani atunci, că vreau să fug? Eram în stare, deși nu înot bine, să trec înot Dunărea, doar ca să plec din România asta în care nu credeam că nori se vor risipi vreodată și că forma asta joasă de totalitarism o să dispară în timpul vieții mele. Și atunci, o formă de curaj, probabil prima, este aceasta c-am început dintr-o dată, acum trei decenii și ceva să cred că e posibil și această formă de încredere n-aș fi putut să o am niciodată singură, decât alături de oameni feluriți, așa cum suntem toți aici.”

„Nu, Şeherezada nu era frumoasă, așa credeți voi europenii.”

„Mai apropiat de firea mea, de felul meu de a mă mișca, de a vorbi, de a gândi este această poveste a ochilor care pentru mine înseamnă curaj. Pe scurt, prin 2006, am fost la un colocviu academic care ținea de Universitatea București și am fost în siajul unei povești care a început fulminant în 2001 când am început dintr-o dată să ne gândim la terorism, la pericole, la un viitor amenințător, la  musulmani. Ei bine, am fost în Tunis și acolo, grație unei prietenii cu o musulmană sunnită, m-am îndrăgostit de deșert. Deci m-am îndrăgostit așa cum fac iubiții, cu fluturi în stomac, cu respirație precipitată, cu bucurie, cu așteptare. Nici nu credeam, nu experimentasem această formă de atașament și de pasiune pentru un fel de peisaj lunar, un fel de nimic, de nisip fierbinte cu cămile.”

„Când m-am întors la București, această prietenă a mea, profesoară de istorie medievală, m-a întrebat dintr-odată, cu multă sinceritate, „ce ai de gând să faci cu iubirea asta, cu forma asta de iubire.” Deci mă credea și eu am răspuns aproape cu inconștiență „probabil că am să scriu o carte. Am făcut-o, critica literală din România le-a numit trilogia orientală. Ele înseamnă 7 ani și ceva din viața mea în care, pornind dintr-o iubire pentru deșert, pentru Sahara am pus talpa în toate țările Orientului Mijlociu și am sfârșit cu Iranul atunci când nimeni nu credea și nicio agenție din România nu era de acord să îmi dea o asigurare medicală pentru destinația Iran.”

„Nucleul poveștii mele de acum este acest ținut, această întâmplare, nu neapărat a tulburării din îndrăgostire pentru un ținut, pentru că dincolo de această turbulență, am înțeles în 7-8 ani, după ce cărțile au fost publicate că nu de Sahara mă îndrăgostisem, ci de întrebarea, de curiozitatea cum sunt ceilalți semănă cu noi? Atunci când am plecat din Iran, unde ajunsesem în sfârșit, la capătul anului 2011, i-am spus unei tinere persane i-am spus într-o cafenea, pentru că mi-a adus un ceai, ești frumoasă ca Şeherezada. Răspunsul ei a venit imediat „nu  Şeherezada nu era frumoasă, așa credeți voi europenii.”

„Șeherezada are curajul inimii”

„Mi-am adus aminte de toate litografiile, de toate gravurile, de toate uleiurile pe pânză care ne arată asta o fiică marelui vizir care se duce la Shah Ryad ca o pradă vie și practic îl seduce, credem noi. Era atât de frumoasă încât i-a luat mințile. Nici vorbă, hai să gândim împreună ce s-a întâmplat de fapt. Mie mi-a luat 3 ani să înțeleg această formă de curaj care ni se face cunoscută nouă în Europa abia la începutul secolului 19. Dar primele atestări sunt cam din secolul 8 spre 9 și era atunci deja al 5-lea califat. Islamul era așezat bine pe picioare de 100 și ceva de ani. În acest regat prospect al califului Harun, care era și poet și un mecena desăvârși, se compilează aceste povești din surse diverse egiptene, arabe, chiar grecești, indiene. Și dintr-odată această Șeherezada ajunge în pofida voinței tatălui ei, la șeful suprem, la Shah Ryad.”

„Dar v-ați gândit vreodată, nici eu nu m-am gândit. Ați văzut vreo mireasă din Turcia, o mireasă evreiască sau musulmană? Am petrecut o lună de vară cu expații din Paris, cu poate cea mai mare comunitate de diasporezi musulmani. Acolo am primit o lecție importantă cum să înveți de la un om mai tânăr ca tine, un jurnalist care avea atunci abia 26 de ani și publicase Paris. Am vorbit împreună despre Șeherezada, spunându-mi ceea ce am aflat apoi și în cafenea cu frumoasa despre care v-am povestit deja, Șeherezada are curajul inimii.”

„Șeherezada, dragi prieteni, e o tânără care s-a dus învăluită la Shah Ryad. O mireasă orientală, chiar dacă nu este tradiționalistă până în oase, este o prezență de mătase, cu fața acoperită până la picioare. Și atunci lucrurile se schimbă pentru că această prințesă orientală, prin curajul ei, numai că începe epoca narațiunii pentru Occidentul european, dar începe și epoca a ceea ce reprezintă curajul femeilor, curajul de a trece mintea în inimă și de a spune și eu pot să povestesc ca un bărbat, și eu am o erudiție egală cu a lui. Și eu am o credință care contează. De fapt asta este Şeherezada.”

„Da, sigur că în 1000 și una de nopți există acest paragraf. După 1000 și una de nopți, Șeherezada avea trei fii, zice basmul. Unul mergea, unul se târa și unu-l sugea. Deci erau mici, dar dincolo de asta, câteva nopți ea a fost o voce sub văl. Ea a fost un curaj al unei femei care întâi s-a dus acolo cu slugile. Într-o nuntă orientală, care chiar și cu o pecete islamică pe ea, are niște elemente zoroastriene. Au venit probabil slugile cu două oglinzi, miri întâi se văd în oglindă. A trebuit să trec prin toate încercările drumului spre Iran ca să descopăr această extraordinară carte de poeme liturgice numită Avesta, care vorbește și despre curajul Șeherezadei, dar și despre toate căutările noastre și ale curajului și ale îmblânzirii fricii.”

„Nu cred, de pildă, cum îmi spunea Octavian Paler într-un interviu, că întotdeauna curajul e o frică în care s-a făcut ordine. Nu cred asta. L-aș crede mai departe, pe unul tot din Orient, din Extremul Orient, Lao Zi, care zice când cineva te iubește profund, îți dă putere, dar când tu iubești profund pe cineva, primești curaj. Ceea ce povestește această femeie învăluită, care e multă vreme doar o voce și nu o seducție, este un răspuns la întrebarea cine sunt eu de fapt? Cum pot să mă exprim, cu ce mă arăt lumii? Sunt liber sau nu sunt liber?  Cred că dincolo de curajul Șeherezadei, de întrebările noastre, de ezitările noastre, de frici, de alte emoții care vin și pleacă din inima noastră, de fapt rămâne această întrebare care rezistă în fața tuturor schimbărilor. Este sau nu curajosul un om liber?”

A consemnat Sanda VIŢELAR