Zi de Zi 20 de ani / Presa independentă din România – scurtă analiză laică

Scriind aceste rânduri, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înființarea cotidianului Zi de Zi, nu-mi pot stăpâni o privire retrospectivă asupra experiențelor mele ca cititor de presă autohtonă. Periplul a început în anii ’80 ai regimului Ceaușescu și a fost prelungit, mai târziu, cu lecturi din publicațiile apărute la începutul tranziției postcomuniste sau din perioada maturizării de holding a presei românești, ca să ajung, în prezent, în punctul în care acord tot mai multă atenție oazelor mici de jurnalism independent. Am privit citirea presei ca pe un soi de angajament civic, un act de responsabilitate, cât și ca pe un mod de a surprinde, dincolo de percepțiile mele nemijlocite, ceea ce francezii numesc „l’air du temps”.

Îmi este încă vie în minte epoca în care presa ne inunda cu articole care propovăduiau că țara înainta pe calea progresului sub indicațiile „prețioase” ale „iscusitului” conducător. Din discursurile oficiale rezulta că ne dezvoltam “multilateral” și că eram superiori în învățământ, cercetare, sănătate, industrie, agricultură sau chiar în sport. Evident, eram capabili să ne elevăm ca popor grație anilor de prodigioasă cârmuire, împinși către progres de geniul vizionar al „iubitului conducător”. Propaganda oficială nu putea să șteargă neajunsurile în care trăiau aproape toți românii, dar accelera pe dihotomia dintre lumea comunistă și cea occidentală, cu scopul de a accentua diviziunea dintre un sistem economic și social angajat pe calea dezvoltării socialiste, pe de o parte, și vitrina înșelătoare a societății de consum, pe de altă parte, care era potrivnică omului deoarece expunea societatea la șomaj în masă, inechitate socială sau sărăcie. Pe scurt, trăiam într-un carnaval propagandistic menit să încurajeze cultul liderului omnipotent, centralismul birocratic și mitul excepționalismului românesc (cu avataruri remanente în discursurile naționaliste și xenofobe din ultimele trei decenii) și, în același timp, să cauterizeze reflexul etic, gândirea critică și preocuparea pentru binele comun.

Primul deceniu al tranziției postcomuniste a fost dominat de o explozie frenetică a proiectelor pe print, de acumulări pozitive și ușor anarhice de libertate jurnalistică, cu alinieri doctrinale vizibile, care exprimau orientările politice existente în societatea românească. Nefiind istoric și nici măcar jurnalist, ci doar un „spectator angajat”, apreciez totuși că peisajul presei scrise din anii ’90, cu toate stridențele sale, a găzduit o diversitate fertilă de opinii și a contribuit substanțial la apariția și întreținerea zgomotului politic specific etapei de reconvertire la democrație.

După o scurtă perioadă de maturizare a pieței, prin anii 2000, când peisajul media autohton a cunoscut o relativă sincronizare cu trendurile occidentale, marile cotidiene au început să acorde tot mai multă importanță conținutului online și au fost atrase în tiparul de difuzare al rețelelor sociale. Tehnologia a făcut ca lumea să pară mai mică, iar presa audiovizuală și hiperconectivitatea specifică epocii digitale ne-au împins pe orbita serviciilor ubicue de breaking news, adică spre un soi de bombardament informațional în flux continuu. Pentru a se proteja de acest exces, unii au ales să își modifice dieta informațională și să acorde mai puțină atenție publicațiilor importante, în timp ce alții și-au deschis apetitul pentru presa senzaționalistă (yellow journalism) sau pentru știrile recomandate pe rețelele sociale.

Aceste reflecții evocă experiența mea ca cititor de presă și schițează, fără a se dori judecăți de valoare generală, contextul dificil în care s-a dezvoltat presa din România, adică mediul în care Zi de Zi a reușit să ajungă la o istorie de două decenii și la o admirabilă longevitate pe print. Este un efort lăudabil și o investiție binevenită în conștiința civică a cititorilor care au fost și vor continua să vă fie alături.

Prof. dr. Leonard AZAMFIREI,

Rectorul UMFST ”George Emil Palade” din Târgu Mureș