INTERVIU. Lucian Sopanda, medicul reîntors în Mureș de la Paris: ”Visul meu a fost să mă întorc în țară și să încerc să dezvolt ceva aici”

Multe spitale din străinătate sunt renumite pentru abordarea de vârf în domeniul medicinei, oferind soluții de tratament de înaltă calitate, cu rezultate remarcabile. Aici, medicii români au șansa să se formeze și să performeze în domeniul ales. Unii aleg să rămână, alții aleg să revină în România și să pună la dispoziția pacienților români cunoștințele acumulate, mai ales că și în România începe să li se pună la dispoziție infrastructura și dotările necesare pentru o medicină de vârf.

Este cazul medicului Lucian Sopanda, absolvent al Universității de Medicină, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” Târgu Mureș. La finalizarea programului de Rezidențiat, pe care l-a urmat la Clinica de Neurochirurgie a Spitalului Clinic Județean de Urgență (SCJU) Târgu Mureș, dar și după ce și-a dat examenul de specialitate, a ales să își aprofundeze cunoștințele de neurochirurgie la Hôpital Lariboisière din Paris. Anul trecut a revenit în țară pentru a pune în practică la SCJU Târgu Mureș ceea ce a învățat la Paris. Despre experiența acumulată și planurile de viitor Dr. Lucian Sopanda, medic specialist neurochirurgie, a oferit mai multe detalii într-un interviu acordat cotidianului Zi de Zi.

Reporter: Cum a început povestea dumneavoastră cu medicina?

Dr. Lucian Sopanda: Povestea mea cu medicina a început după liceu. Inițial am vrut să mă orientez spre altă carieră, să devin polițist. Nu a fost să fie deoarece am picat examenul la Academia de Poliție. Și nu am vrut să mai încerc. Odată pentru că era concurență mare, dar mi-am dat seama că nici nu aș fi făcut pentru așa ceva. Am discutat și cu familia și ea m-a îndrumat să aleg cariera de medic. M-am pregătit intens un an de zile, am învățat pentru examenul de admitere și am ales să vin la Târgu Mureș. Eu sunt din zona Gorjului, unde cam toată lumea alege să studieze la Timișoara. Dar când am fost să dau examenul la Academia de Poliție am auzit o discuție între două doamne, care aveau două fiice. Una era la Medicină la Târgu Mureș și una la Timișoara. Și am auzit numai lucruri bune despre Târgu Mureș, știam că este și un centru medical foarte bun. La admitere am intrat printre primii, la buget.

Rep.: După finalizarea Facultății ați ales specializarea neurochirurgie. Ce v-a determinat să o alegeți?

L.S.: Am ales-o, în primul rând, pentru că mi-a plăcut anatomia creierului și anatomia coloanei. Apoi a fost faptul că este o specializare destul de dificilă, în care poți să ai rezultate foarte bune, dar poți să ai și rezultate mai puțin bune. Și a mai fost criteriul că este o specializare curată, oarecum. De la bun început eu n-am vrut decât ceva chirurgical, nu voiam o specializare medical. am zis că vreau să fac ceva care e foarte challenging, să zicem așa. Am avut de ales între neurochirurgie și ortopedie. Ziceam că dacă nu prind loc la neurochirurgie fac ortopedie, dar am avut noroc.

Rep.: Ați început rezidențiatul aici. În ce moment al carierei s-a ivit posibilitatea de a profesa în Franța?

L.S.: Tot timpul am vrut să mă duc în Franța, am și învățat puțină franceză în timpul facultății. Am aplicat la foarte multe spitale, cred că am aplicat la vreo 30-40 de spitale, și primeam numai răspunsuri negative. Cu două săptămâni înainte de a începe semestrul la ei am aflat, întâmplător, că este un post liber la un spital, în Paris. Fără prea multă tragere de inimă i-am scris profesorului de acolo, profesorul Froelich (Sébastien Froelich – n.a.), de la Hôpital Lariboisière din Paris, și mi-a răspuns în două ore că mă acceptă și pot să mă duc la ei. Am avut noroc, eu chiar îmi doream să mă duc la Paris. Nu doar că este un oraș foarte frumos, dar acolo se fac cele mai grele intervenții chirurgicale și voiam să văd cum se fac. Am făcut destul de multă chirurgie aici, în Mureș, și am zis să fac ceva mai avansat acolo. Am plecat la sfârșitul anului 5 de Rezidențiat. Am stat prima dată șase luni, ca rezident. După aceea m-am întors și am susținut aici examenul de specialitate. Ulterior, profesorul Froelich m-a întrebat dacă pot să mă reîntorc pentru că ar avea nevoie de mine pentru o perioadă de timp, care s-a tot prelungit. Inițial era vorba că stau doar nouă luni și până la urmă am ajuns să stau un an și nouă luni. În total, cu perioada de șase luni petrecută acolo ca și rezident, am stat doi ani și trei luni.

Rep.: Cum a fost experiența din Franța, modul de lucru de acolo comparativ cu modul de lucru de aici?

L.S.: Diferențe sunt, dar nu sunt chiar așa de mari cum ne-am așteptat noi. Eu când m-am dus acolo am crezut că o să găsesc o cu totul altă lume. Diferența cea mai mare este în numărul de ore efectiv lucrate, adică acolo lucrezi aproximativ 12 ore pe zi, în fiecare zi, fără excepție. Toată lumea stă mult în spital, sunt multe lucruri de făcut pentru fiecare pacient. Și personalul e, cum să zic, numărul minim pentru a face maximul de sarcini, să zic așa. În același timp, aș putea să zic că și la noi sunt lucruri care sunt oarecum mai bune ca la ei. De exemplu, medicii rezidenți aici operează destul de mult, pentru că avem coordonatorii care ne lasă să operăm, bineînțeles sub supravegherea lor. Și acolo te lasă după câteva luni, dar trebuie să vadă că îți dai interesul, să vadă că lucrezi, ești acolo zi de zi. Și sunt diferențe, ca să zic, din punct de vedere chirurgical. Ce diferențe ar fi? Fac niște operații care sunt puțin mai complexe față de ce facem noi aici. Fac operații de chirurgia bazei craniului care sunt foarte delicate. Domnul profesor de acolo e un expert mondial pe chirurgia bazei craniului, face o chirurgie endoscopică excepțională, endoscopie endonazală cu cameră pe care o introduci prin nas sau prin alte orificii și asta este o chirurgie foarte delicată și foarte frumoasă, în același timp. Este un lucru care mi-ar plăcea și mie să-l facem aici și sper să putem să-l realizăm. Am făcut astfel de intervenții, am mai învățat și chirurgie spinală un pic mai avansată și am mai avansat unele tehnici pentru tratarea hidrocefaliei, care este o boală ce apare și la copii și la adulți. Sunt foarte multe tehnici. Ceea ce mai diferă și ceea ce mi-a plăcut acolo este faptul că au mai multe aparate. Pentru a face, de exemplu, o biopsie de trunchi cerebral au un robot, se numește ROSA One Brain, care te duce fix în leziune. Nu ai cum să greșești, efectiv te duce robotizat, e un braț care te duce el unde trebuie.

Rep.: Este vorba de neurochirurgie robotică?

L.S.: Da, dar se folosește în special în biopsii, mai ales pentru biopsii de trunchi cerebral, care sunt foarte delicate Și se mai folosește în monitorizarea pacienților cu epilepsie pentru a vedea care zone sunt afectate, care zone trebuie îndepărtate pentru a vindeca pacientul de epilepsie. Asta este o chestie care se face acolo și la noi nu se face. Și o altă chirurgie foarte frumoasă, ce se face acolo și, din păcate, la noi încă nu se face, dar sperăm să facem și noi aici, în viitor, este chirurgia care se numește awake brain surgery. Înseamnă chirurgie cu pacientul treaz, care în timpul intervenției vorbește, mișcă, căruia îi dai anumite sarcini să le execute. Și el le face chiar în timp ce tu îi îndepărtezi tumora respectivă. De obicei sunt pacienți tineri cu tumori, noi le denumim low grade, adică nu așa de agresive, dar care pot să devin agresive. Și de obicei aceste tipuri de tumori sunt în zone elocvente, adică zone care se ocupă cu funcții importante ale corpului, cum ar fi mișcarea, vorbirea, văzul și, atunci când operezi, tu îndepărtezi din tumora respectivă și pacientul face anumite sarcini care ar trebui să nu fie afectate. În timp ce îndepărtăm din partea aceea de tumoră îi spunem ”mișcă puțin brațul”, ”vorbește”, totul depinde de zona unde suntem. Și dacă vedem că se întâmplă ceva ne oprim, mai stimulăm creierul în altă parte, să vedem de unde mai scoatem, pentru că această chirurgie este o chirurgie în care tu trebuie să îndepărtezi cât mult. Iar pacientul trebuie să rămână cu cât mai puține sechele sau chiar deloc. Este o chirurgie foarte frumoasă, dificilă de făcut, necesită foarte mult timp de pregătire înainte, să vezi structura anatomică a creierului, să vezi cam în ce zonă ești. Este un tip de chirurgie care nu se face la noi, se face numai la București, din câte știu eu, se face și în zona privată.

Rep.: Pacientul fiind treaz nu simte durerea?

L.S.: Se face inițial craniotomia cu pacientul adormit, pentru că este partea mai dureroasă. Craniotomia înseamnă îndepărtarea voletului osos până ajungi la creier. Dar după ce ajungi la creier trezești pacientul, care trebuie să comunice cu tine. Nu simte absolut deloc durere, pentru că după ce ai trecut de dura mater, care este învelișul creierului imediat sub os, nu mai este deloc durere. Ca să mă exprim plastic, creierul nu doare deloc.

Rep.: Acest tip de intervenție doriți să o implementați la Clinica de Neurochirugie din Târgu Mureș?

L.S. Mi-ar plăcea dar, după cum am zis, este necesar să avem niște investiții, niște aparate care se folosesc. Pentru chirurgia endoscopică ne trebuie endoscop, pe care încă nu-l avem aici, dar sper că în viitor o să-l avem. Sunt anumite tipuri de tumori, cum ar fi tumorile hipofizare, ce pot fi abordate efectiv intrând prin nas. Este o tehnică foarte frumoasă, elegantă. vezi mult mai bine anatomia endoscopic. Se face și cu microscopul aici, la Târgu Mureș, și se face foarte bine, dar cu tehnica endoscopică totul este mai rapid și mai safe. Se văd toate structurile și poți să faci o rezecție mult mai bine controlată, ca să zic așa. Se reduc riscurile de complicații și intraoperator și postoperatorii. Este mai bine pentru pacient, dar pot să zic că este mai bine pentru noi, deoarece ne ajută foarte mult.

Rep. Și ați decis să vă reîntoarceți în România după ce în Franța ați avut la dispoziție tot ceea ce este necesar pentru a face intervenții pe care aici încă nu puteți să le faceți?

L.S.: Da. Eu am plecat cu ideea că vreau să mă întorc, nu că o să rămân acolo. În plus, aici mi-a plăcut foarte mult echipa, este o echipă excepțională, cu medici care m-au format de-a lungul timpului, cu colegii rezidenți, care sunt și ei foarte buni, doamnele asistente cu care avem oarecum o relație familială. Și acolo a fost o echipă chiar excepțională, m-am înțeles foarte bine cu toată lumea. În plus, aici domnul profesor dorește foarte mult să ne dezvoltăm din ce în ce mai mult. De când am început eu rezidențiatul și până acum s-a schimbat mult fața neurochirurgiei, s-a adus aparatură nouă, avem neuronavigație, un instrument cu care putem să ajungem direct la tumoare, hematom, în funcție de ce operăm, fără să mai trebuiască să facem o craniotomie mai mare, mai laborioasă. Avem și monitorizare pentru anumite tumori, asta înseamnă să monitorizezi anumiți nervi cranieni, care controlează mișcările feței, mișcările ochilor etc. Acum se face și la noi și rezultatele sunt și mai bune. Și înainte să plec se făcea cu rezultate bune, dar nu așa, acum este din ce în ce mai sigură acest tip de chirurgie. De aceea m-am întors, pentru că văd că aici sunt îndreptați către progres, pot să zic așa. Și echipa este foarte determinată să se dezvolte, să producă medici rezidenți, specialiști, din ce în ce mai buni, din ce în ce mai bine dezvoltați pe plan profesional.

Rep.: V-ați întors anul trecut. Cum arată o secție de neurochirurgie în Franța în 2024 versus în România în 2024?

L.S.: Aici încep puțin diferențele, ca să zic așa. În primul rând, în spital erau trei etaje speciale pentru neurochirurgie. La primul etaj erau pacienții care veneau imediat post operator. Și noi avem aici două saloane dedicate pentru acest aspect, dar acolo era dedicat un etaj întreg, de 10 paturi. Cea mai mare diferență este faptul că acolo pacientul este singur în salon. Rar sunt câte doi pacienți într-un salon, iar paturile sunt mai ok. O diferență majoră, aș putea spune, este faptul că ei au kinetoterapeuți, care vin și fac exerciții cu pacienții post operator. Sălile de operație, spre deosebire de sălile noastre, sunt puțin mai mari. Dar, în schimb, microscoape au și ei aproximativ ca ale noastre, au mai multe neuronavigații, au trei, pentru că erau trei săli acolo dedicate neurochirurgiei, au robotul ROSA One Brain, care te ajută să faci anumite chestii mai delicate. Și au materiale consumabile mult mai multe decât noi. Ca să vă dau un exemplu, noi pentru a face o craniotomie prima dată facem o gaură în os, cu un instrument care se numește trepan, ce are un capăt de metal. La ei capătul acela era de unică folosință. La noi nu este de unică folosință, trebuie să-l resterilizăm și să-l refolosim. Au multe lucruri de unică folosință. La instrumente dacă ceva nu mai mergea sau aveau un mic defect îl înlocuiau imediat.

Rep.: Există vreo diferență în formarea în rezidențiat acolo față de cum este aici?

L.S.: La început nu mă lăsau să fac foarte multe lucruri, dar de îndată ce am început să lucrez, mi-am dat seama că noi, în România, suntem foarte bine pregătiți din punct de vedere chirurgical. Fără falsă modestie, pot să zic că eram mai bun decât colegi din Italia, din Franța, din Liban, de peste tot de pe unde veneam. Ne ajută foarte mult medicii noștri seniori, de aici, din țară, să avansăm foarte bine și relativ repede în partea chirurgicală. Din punct de vedere teoretic, pot să vă zic că ei stau ceva mai bine. Și sunt mult mai mult îndrumați să citească articole științifice.

Rep. Intenționați să vă reîntoarceți în Franța?

L.S.: Vreau să mă mai întorc la domnul profesor la Paris, peste vreun an și jumate, doi, și să mai stau un an, un an jumate. Intenționez să stau vreo șase luni pe partea de cercetare, asta înseamnă să merg în laborator unde avem cadavre și unde învățăm diverse căi de abordare a anumitor tumori. După aceea vreau să lucrez cu domnul profesor, să operez. Ulterior vreau să mă întorc în țară, să lucrez unde m-am născut și unde am învățat. Visul meu a fost să mă întorc în țară și să încerc să dezvolt ceva, să-mi fac treaba aici cât mai bine până la urmă.

A consemnat Arina TOTH