Pentru a-şi întreţine patru copii, o mamă vinde şosete second-hand

“Pe mine nu mă priveşte moartea, deşi într-o vreme mă gândeam şi la aşa ceva. Eu nu pot face aşa sau altfel decât este. Pe mine mă priveşte viaţa, căci eu sunt datoare să o fac bună din zilele ce mi se dau, pentru copii”, îmi spune Daniela, mamă a patru copii.
Daniela şi Matei Roman locuiesc cu patru copii într-un spaţiu mic şi insalubru de 15,95 mp. Ei stau aici fără regim de chiriaşi deşi au făcut o cerere către conducerea Spaţiului Locativ în acest sens. Camera plină de igrasie, fără baie, nu-i ajută deloc să păstreze o anumită ordine şi curăţenie, atât cât cel puţin copiii să nu fie afectaţi de miros şi lipsa condiţiilor minime de igienă. Tatăl este lăutar şi aduce bani în casă atât cât să asigure plata facturilor. Pentru bani, mama are o mică afacere proprie cu care ajută la bugetul casei: cumpără din Oradea şosete second-hand la sac, le spală, le potriveşte şi vinde 4 bucăţi la 10.000 lei în piaţa de vechituri. De multe ori le vinde pe sate. Şi nu cere bani pe acestea, ci mâncare. “Eu nu am cerşit şi nu am furat în viaţa mea. Nu mi-e ruşine să fac munca asta. Mă bucur că pot face şi aşa ceva” spune Daniela.

“Am vândut seminţe, dar nu oricum. Cu bonus”

Alex are 7 ani şi jumătate şi a început şcoala în toamnă. Pentru că nu avea bani pentru rechizitele necesare unui elev de clasa I, a început să vândă pe stradă pungi de seminţe şi alune cumpărate de la firme de en-gros. Pentru a-şi atrage clienţi, el dădea ca “ bonus” pentru fiecare pungă cumpărată, două paie. “ Odată am cumpărat o legătură de paie colorate şi cu alea mai atrăgeam oamenilor atenţia pe stradă. Ştiu că mulţi cumpărau de la mine din milă, dar nu mă deranja. Eu aveam nevoie de bani pentru caiete. Asta era problema mea”, spune Alex.

La fiecare trei ore, viaţa Soniei depinde de o pastilă

Cel mai mare copil, Sonia, are 15 ani şi în urmă cu opt ani a fost diagnosticată cu “miastenie gravis” motiv pentru care a primit grad I de handicap. Miastenia gravis este o boală neurologică gravă, care se manifestă printr-o moliciune generalizată a musculaturii, ca efect endocrin al timusului. Ca să o opereze pe Sonia în străinătate, mama ar avea nevoie de 7.800 de dolari. Dar nu vrea. “Operaţia nu ar ajuta-o să se vindece ci doar ar preveni o eventuală criză de miastenie, care i-ar putea fi fatală. Nu vreau să o operez, pentru că mi-e frică. Am mai pierdut un copil la trei luni de la naştere, care avea miastenie infantilă familială. Pe el l-am operat şi l-am pierdut. Pe Sonia prefer să o ţin sub tratament”, spune mama. Sonia trebuie să ia la fiecare trei ore un medicament fără de care starea de sănătate i s-ar agrava de la oră la alta. Mama are grijă de acest lucru, neexistând zi să nu-şi aducă aminte să i-l bage în ghiozdan fetei când merge la şcoală. “Să vă spun sincer, sunt luni în care nu găsim medicamentul la farmacii. Şi-atunci merg cu câte o cafea, cu ceva atenţie, şi fac rost de el. Drogul acesta o ţine în viaţă pe fata mea, este dependentă şi va fi cât trăieşte”.

Deşi are un copil handicapat, nu primeşte locuinţă

Cel mai mare neajuns al familiei Roman este faptul că nu are o locuinţă. De cinci ani de zile cei doi părinţi bat pe la uşi, ba la Primărie, ba la Prefectură. “Am făcut cerere pentru o locuinţă cu chirie din fondul de stat sau pentru una socială, nu avem pretenţii. De oricare ar fi, e bună. Dar în fiecare an suntem duşi de nas, plimbaţi de colo-colo, suntem făcuţi în toate felurile. În Primărie pe nevastă-mea o face prostituată. Acolo se fac diferenţe că eşti maghiar sau român sau ţigan. Nu se fac diferenţe de cazuri. Eu am copii pe care de ani de zile îi cresc în gazde, prin chirii”, spune Matei. Deşi au un copil cu grad I de handicap, aceştia nu beneficiază de drepturile date prin lege. Conform legii nr. 53 din 1992, persoanele handicapate au proritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat şi de acordarea unei camere în plus la locuinţele proprietate de stat, la solicitare, atât lor cât şi familiilor care au în întreţinere un minor handicapat. Matei mi-a înşirat un dosar întreg de acte, toate originale, cereri, amânări, numere de înregistrare, cereri în audienţă, refuzuri, hârtii pe care acesta le păstrează de cinci ani încoace ştiind că va veni o zi în care va avea nevoie de ele. “Există o serie de etape, o anumită procedură prin care se dau locuinţe sociale. Ştiu că familia Roman are un copil cu grad I de handicap. Asta ajută la acumularea a 30 de puncte în plus, nicidecum la punerea în cap de listă. Anul trecut erau pe poziţie 61 şi anul acesta sunt deja pe poziţia 17 pe lista repartizărilor”, spune Klosz Zsuzsanna, funcţionară în cadrul serviciului locativ al Primăriei Mureş. Matei are o altă variantă, legată de birocraţie şi mersul lucrurilor. “Eu ştiu spaţii nelocuite de ani de zile, spaţii goale în care nu stă absolut nimeni. Chiar aici, pe strada Călăraşilor este un loc sigilat de foarte mult timp şi nu este repartizat nimănui. De ce?”

“Dragă d-le primar…”

Cuprinsă de disperare, mama copiilor i-a scris o scrisoare primarului Dorin Florea, pe care a expediat-o pe adresa acestuia de acasă. “V-am urmărit de foarte multe ori la televizor şi mi-am dat seama că sunteţi un om care a-ţi realizat foarte multe în acest oraş, totodată cred că aveţi şi un suflet mare pentru oameni nevoiaşi indiferent de naţionalitate”. Aşa sună o frază scrisă de mama a patru copii într-o scrisoare trimisă primarului. Răspuns nu a primit.
“Suntem ţigani, aşa e. Dar ne place şi nouă curăţenia, ne vrem copiii daţi la şcoală. Vrem să aibă măcar o baie în casă, că doar fata este mare şi are şi ea nevoie de intimitate. Aşa cum avem toţi. Se tot vorbeşte de integrarea noastră în societate. Care integrare? Care societate?”. Toţi copiii Danielei merg la şcoală, excepţie face cel mic de abia şase luni. Sonia ştie să se descurce deja în 4 limbi străine, învăţate de la televizor, fără alt ajutor. Ea spune că vrea să facă facultatea de drept, că s-a săturat de mizerie şi că poate reuşeşte să-şi facă un rost mai bun în viaţă, prin care să-şi ajute părinţii şi fraţii mai mici.
I-am ascultat mai bine de o oră. Cu atât i-am putut eu ajuta. La plecare, mama a sărit să-mi dea ceva din puţinul ei nişte şosete mai bune să le duc acasă pentru familia mea. Abia am oprit-o să nu-mi îndese câteva în geantă. Câteva şosete erau pâinea ei câştigată peste zi şi era gata să renunţe la ele doar pentru faptul că a ascultat-o cineva… Pentru Daniela, însemna cel mai mare câştig din ziua aceea.
Amalia VASILESCU