Există speranţă…

24 februarie 2005

Am avut surpriza plăcută, de altfel, într-un ocean de mizerii care ne întunecă viaţa, să descopăr că reportajele colegilor mei despre oameni pentru care viaţa nu se consumă într-un turn de marmură, nici în limuzine din preţul căruia ar trăi lejer câteva zeci de familii nevoiaşe – fără a fi neapărat un reproş, învăţaţi că în viaţă nu suntem egali, deşi egali în şanse şi în drepturi – au avut ecou.
Am descoperit că oamenii din judeţ pot fi solidari şi sunt înduioşaţi de problemele semenilor lor. Atunci când le stă în putinţă, nu ezită să le întindă o mână de ajutor. Poate par naivă şi patetică, deşi nu e cazul, dar, pur şi simplu, sunt bucuroasă că sunt reacţii şi bănuiesc că vor mai fi.
De asemenea, mă încearcă un sentiment de satisfacţie, nedisimulat, şi pot să mă tot critice cârcotaşii, legat de ecoul trezit de reportajele, articolele, ştirile colegilor mei. E un semn şi o dovadă că presa, dincolo de criticile care ne sunt aduse, poate trezi şi alte sentimente decât furie, sentimente mult mai umane, date ca dispărute.
Reacţiile pozitive fie ale autorităţilor, fie ale societăţii civile, fie ale cetăţenilor faţă de cazurile sociale semnalate reprezintă şi un ajutor nepreţuit pentru noi, de ce să nu recunoaştem. Este un sprijin de care poate cei care au făcut gesturi de întrajutorare a semenilor nici nu şi-au dat seama, dar care ne determină şi ne îndârjeşte să mergem mai departe în campania noastră de conştientizare a celor din jur asupra unor probleme pe care în iureşul vieţii de zi cu zi le trec, nepăsători, cu vederea.
Să sperăm că în timp, gesturile de umanitate vor fi un gest firesc şi o obişnuinţă şi pentru patronii cu stare. Pentru că, deşi am lansat un apel acum ceva timp sunt singurii care nu dovedesc largheţe, nu neapărat la pungă, pentru că ajutorul poate veni şi sub altă formă, decât cea financiară, şi nu sunt înduioşaţi de problemele semenilor.
Nu pot decât să le mulţumesc celor, fie ei anonimi, care au dovedit omenie şi sunt preocupaţi de a aduce puţină bucurie şi lumină în sufletele celor mai puţin bogaţi decât noi. E un gest de recunoştinţă, chiar dacă minuscul, pe care îl pot face.
de Ligia VORO