Mirajul sticlei – între artă şi afacere

Prăbuşirea unui sistem politic şi înlocuirea lui cu un altul creează întotdeauna dezechilibre mari pe toate planurile. Cel mai greu, însă, se schimbă mentalităţile. În con-diţiile economiei de piaţă supra-vieţuiesc doar cei care "simt" schimbarea, cei care au avut dintotdeauna curajul de a lua viaţa de la capăt şi de a lupta, păstrându-şi în acelaşi timp calitatea fundamentală: cea de om. Este şi cazul lui Grigore Nicuşan, fost şi actual sti-clar, ieri angajat, astăzi patron care, cu pricepere, îmbină arta cu aface-rile. De mai bine de zece ani el a luat viaţa pe cont propriu. Şi nu oricum, ci la modul cel mai serios.

Născut în 1951, în satul Văleni, comuna Pogăceaua, a lucrat mai bine de 20 de ani la Prodcomplex Târgu Mureş. A fost sticlar la secţia creaţie şi s-a descurcat destul de bine în vechiul regim. După 1989 şi-a pus în valoare capacitatea de creaţie, inventivitatea şi spiritul de întreprinzător particular. Din 14 fraţi câţi sunt, nouă s-au încumetat să înceapă mici afaceri. Toţi au reuşit, dar fiecare dintre ei a beneficiat de ajutorul celorlalţi. Asta pentru că întotdeauna au fost foarte uniţi, dar şi pentru că nu aveau suficientă încredere în creditele acordate de bănci.

"Mica şpagă" era la modă

"Înainte de 1988 – povesteşte Grigore Nicuşan – Prodcomplexul avea 25 de secţii unde lucrau câteva mii de muncitori. Era o întreprin-dere apreciată şi vizitată destul de des de cei de la Bucureşti. Cel care răspundea de noi – şi-l vedeam des-tul de des pe aici – era nimeni altul decât Bogdan Baltazar, fostul di-rector de la BRD. Secţia sticlărie din Prodcomplex producea pentru intern, dar şi foarte mult pentru export. Pot spune că mergea foarte bine. În 1988, sectorul creaţie – unde lucram eu – a participat la o expoziţie naţională la Bucureşti. Am dus cu noi, ambalate frumos, foarte multe ex-ponate. Piesele pe care le-am expus au fost foarte apreciate, iar arhitectul Rugovski, cel ca-re răspundea la vremea aceea de gospodăria de partid a Comitetului Central al PCR, nu ne-a mai îna-poiat nici una. Ne-a spus că piesele prezentate sunt foarte frumoase – au şi fost premiate – şi au fost oprite de el pentru tovarăşu'. Ce puteam să zic? A dat câteva telefoane, apoi ni s-au eliberat nişte documente şi ne-am înapoiat la Târgu Mureş mai uşori decât plecaserăm. Vreau să vă spun că, la vremea ace-ea, obiectele din sticlă erau la mare preţ: deschideau uşi şi rezolvau diverse probleme, mai mari sau mai mici. Erau "nevinova-tele" dar indispensabilele atenţii sau cadouri, de fapt "mica şpagă" atât de des folosită în vechiul re-gim. Se mai foloseşte şi astăzi, pentru că năravurile nu dispar peste noapte".

Concurenţa mă stimulează

Referitor la concurenţa de pe piaţa sticlei, Grigore Nicuşan are un punct de vedere interesant: "Eu cred că pe piaţa sticlei mureşene este loc pentru toţi, cei de acum şi alţii care vin din urmă. E loc pentru Polzer, care are fabrică de sticlă în Mureşeni, Vasile Lupu, care are un atelier lângă Hotelul Ambasador, Boţoc de la Cristeşti, secţia care a mai rămas la Prodcomplex şi chiar pentru fabrica Belrom, cea a belgianului, cea mai mare dintre toate. Vreau să ştiţi că între noi este concurenţă, dar una mai puţin obiş-nuită. Se întâmplă uneori să ne cerem ajutorul unul altuia, să ne sfătuim asupra unei probleme le-gate de tehnologia sticlei sau de onorarea unei comenzi. O facem întotdeauna cu mare plăcere. Ade-vărul este că avem meseriaşi buni aici în Mureş: Vasile Lupu, Mol-dovan Emil, Pelza Adolf şi mulţi alţii. Ei sunt doar câţiva. Mulţi dintre cei care au lucrat la Prod-complex lucrează azi în aceste ateliere sau în străinătate. Cei mai mulţi dintre noi au învăţat meserie la Sărmaş. Un meseriaş extraordinar a fost acolo Emil Onaca, îl mai văd uneori. Mulţi au învăţat mese-rie de la el. În prezent pot să vă spun că mă descurc destul de bine. Vând în afară, în Belgia, Franţa, Grecia, Ungaria, SUA, dar numai unicate. Am păstrat legăturile cu cei cărora le-am vândut, dar îmi pare rău că n-am avut şi nu am posibilitatea să am un stand al meu în străinătate. Acum mă pregătesc să deschid un cuptor în Tudor. Cuptorul l-am cumpărat din Mara-mureş, cărămizi de la Luduş, di-verse alte piese şi utilaje din alte părţi. E greu, dar trebuie să te zbaţi, altfel eşti depăşit de situaţie. Mă ajută foarte mult soţia şi cei doi copii ai mei, unul student şi celălalt elev. Lucrăm de dimineaţa până seara şi parcă totuşi nu ne ajunge timpul. În acelaşi timp mărturisesc că există şi un miraj al sticlei. Nu cred că aş mai putea face altceva în viaţă".

Nicolae BALINT