Silviu Brucan şi cazul Moscovici

În anul 1947, Silviu Brucan dădea lovitura de graţie unui tânăr ilegalist, comunist ca şi el, desfiinţându-i revista avangardistă de cultură. Tânărul de atunci se numea Serge Moscovici, iar lovitura primită de la Brucan avea să reverbereze în 2005, prin rapoartele fiului său, Pierre Moscovici, devenit între timp raportor al Parlamentului European. Pe 13 aprilie, la Bruxelles, europarlamentarii vor decide soarta Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Decizia depinde şi de rapoartele făcute de Pierre Moscovici, iar acestea conţin puternice accente critice la adresa ţării noastre.

La un foarte popular post de televiziune, Silviu Brucan (fostul Samuel Brukner), ne ţine "lecţii duminicale" despre democraţie, încercând să ne facă să uităm de trecutul său de stalinist feroce. Personaj alunecos, cu un trecut mai mult decât dubios şi care nu este străin de anumite "lucrături" ale KGB în România, el pozează astăzi într-un teoretician serios al capitalismului şi al democraţiei. Poza nu-l prea prinde şi e de mirare că o televiziune cu pretenţii serioase îl găzduieşte pe acest fost ideolog al "Scânteii" cu veleităţi de conspirator (vezi decembrie '89).

Totul se plăteşte

Serge Moscovici are astăzi 80 de ani. Ca evreu, în timpul regimului de dictatură antonesciană, a suferit persecuţii pe criterii etnice. Devenit membru al PCR, a fost însă persecutat şi de "tovarăşii de drum", pe criterii de deviaţionism şi intelectualism. A plecat din România în 1947, urmare a virulentei critici la care a fost supus de ideologul comunist Silviu Brucan în ziarul "Scânteia", organul de propagandă oficială al PCR. A ajuns un reputat savant francez în domeniul psihologiei sociale, dar a refuzat să mai vină vreodată în ţara de origine. În urmă cu câţiva ani a fost invitat la Iaşi, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Al. Ioan Cuza". A refuzat titlul, motivând că nu vrea să vină în România. Opiniile sale critice sunt cuprinse într-o carte scrisă de profesorul ieşean Adrian Nicolau, care a avut ocazia să-l cunoască personal. Dar nici opiniile despre România ale fiului său Pierre Moscovici, raportorul Parlamentului European, nu diferă prea mult de ale tatălui.

Elefanţii nu mor niciodată?

Cel care citeşte presa anilor de după război şi face o comparaţie – păstrând, bineînţeles, proporţiile – cu presa de acum, va încerca un sentiment straniu. Să-l vezi pe Silviu Brucan semnând în '47 articole de o anume nuanţă şi conţinut şi să-l vezi pe acelaşi cameleon politic semnând articole, de o altă nuanţă şi conţinut, în presa de după '89 sau fiind prezent cu un aer uşor ceremonios şi doct la diferite emisiuni televizate, mi se pare nu numai nedrept, ci de-a dreptul ireverenţios. După înscenarea de la Tămădău, care a constituit pretextul desfiinţării PNŢ de către comunişti, iată ce scria Silviu Brucan în "Scânteia" (nr. 918 din 12 septembrie 1947): "Se apropie procesul partidului naţional-ţărănesc… De data aceasta, de o parte va fi o bandă de spioni, asasini şi trădători, iar de alta poporul român… Conspiraţia lor ticăloasă nu tindea la altceva decât la readucerea României în stare de semi-colonie şi de trambulină de atac împotriva URSS". Capitalistul de astăzi, comunistul de ieri Silviu Brucan, scria într-un alt număr al "Scânteii" (nr. 960, 31 octombrie 1947): "În URSS, nu mai există nici o urmă de capitalişti pofticioşi de bogăţii străine, care să se împiedice de voinţa popoarelor de a păstra în folosul lor aceste bogăţii. Capitaliştii imperialişti sunt un privilegiu cu care se pot mândri civilizaţiile occidentale". Dacă au mai existat sau nu "capitalişti imperialişti" în URSS, nu este greu de presupus, dar cu siguranţă la Silviu Brucan n-a existat niciodată nici cea mai firavă urmă de morală.
Nicolae BALINT